Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ziua a patra - TIFF, 2010


iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La TIFF, ca spectator, întotdeauna îţi mai schimbi planurile de vizionare după context: prieteni cu care ieşi la filme, oameni pe care îi întîlneşti, opinii pe care le auzi despre alte proiecţii. Şi dacă organizatorii au anulat / amînat proiecţia lui Café Noir din festival, filmul recomandat în mod special de Mihai Chirilov, mi-am zis ieri (luni) că nu o fi foc dacă nu mai merg în mall să văd Goodbye Solo, ci rămîn la Arta pentru Film ist a Girl & a Gun al lui Gustav Deutsch, pe care oricum voiam sa îl văd cu ocazia celeilalte prezentări, de vineri, parcă. Oricum a plouat mai tot timpul, să baţi tot Clujul pe o asemenea vreme nu e prea plăcut.

Moştenirea lăsată de formalismul rus poate fi rezumată în ideea că cinema înseamnă înşiruire de imagini, un montaj în care ideile se nasc nu din fiecare imagine în parte, ci din alăturarea a două imagini între care nu există o filiaţie narativă precisă. Imaginile respective se află în conflict, un conflict care face spectatorul să gîndească şi din care rezultă ceea ce autorul vrea să transmită. Judecînd după ideea aceasta, filmul este cu adevărat film, îşi face evidentă natura sa, atunci cînd vorbeşte (numai) prin imagini în mişcare. Cam asta caută să facă Deutsch în filmul său. E un proiect care ţine mai degrabă de arta contemporană decît de cinema propriu-zis. E un colaj în care autorul a adunat imagini din unsprezece arhive din toată lumea, imagini care acoperă primii cincizeci de ani de cinema. Autorul îşi defineşte povestea ca fiind o dramă în cinci acte pe idei din Hesiod, Sappho şi Platon. Aceste două aspecte devin statement-ul proiectului, devin cheia narativă în care povestea trebuie privită: cît de bine leagă ideile şi imaginile istoria, care sînt cele cinci acte, ce spun ele.

Din păcate filmul nu îşi susţine coerent propunerile, iar cînd o face, o face extrem de facil, de ieftin, exprimarea fiind clişeatică. Cele cinci acte şi ideile lor distincte nu pot fi decelate clar. Debutul filmului vorbeşte despre naşterea universului actual după Theogonia lui Hesiod. Aici e totul limpede ca idee şi act, apoi, însă, faptele sînt spuse de-a valma. Autorul revine în mod constant la aceleaşi teme - dragoste, viaţă, război -, fără demarcaţii clare, aşa că structura promisă iniţial, pe acte, e compromisă. De cealaltă parte, cînd vine vorba de transmiterea unor gînduri, faptul că mesajul e exprimat de două ori (în cuvinte, apoi în imagini) plictiseşte. Şi, pînă la urmă, din cauza asta, chiar natura de bază a proiectului (ideea că film înseamnă imagini în mişcare) e şubrezită. Cît priveşte mesajul facil (exprimarea clişeatică), o să dau cîteva exemple. După Hesiod, la început era un haos primordial, apoi uniunea dintre Gaia şi Eros duce la naşterea cosmosului. În imagini vedem vulcani noroioşi bolborosind, acte sexuale şi flori înflorind. Trebuie exprimată nebunia cu care oamenii îşi distrug semenii, vedem tunuri care îşi reglează ţinta. Făţărnicia religiei: imagini din Primul Război Mondial, în care preoţi sfinţesc armele. Şi, bineînţeles, tunul penetrează atmosfera aşa cum bărbatul penetrează femeia, iar dragostea ne poate salva, că, după cum spune Platon în Banchetul, la început bărbatul şi femeia erau Unul, androginul, aşa că sensul vieţii e căutarea perechii, prin iubire vom regăsi uniunea originară, fericirea distrusă de zei...

Am rămas tot la Arta pentru a vedea filmul lui Scott Coffey, Ellie Parker. Un proiect realizat în şase ani, început prin 2000 şi terminat prin 2005, în care Coffey împreună cu Mark Pellegrino, Naomi Watts şi alte nume care apar în creditele lui Mulholland Drive (chiar şi Jennifer Syme, cea căreia Lynch îi dedică Mulholland, fosta iubită a lui Keanu Reevs, moartă într-un accident de maşină în drum spre casă după o petrecere dată de Marilyn Manson) vorbesc despre condiţia actorului la Hollywood. Filmul nu e coerent în întregime, are lacune, nu are totdeauna treabă cu narativitatea, însă din asta îi vine farmecul, toate aspectele acestea fiind asumate. Ellie Parker e un work-in-progress. Multe secvenţe au fost înjghebate ad-hoc, în timpul liber al lui Naomi Watts, între filmările ei la alte producţii, în funcţie de ceea ce trăiau actorii în realitate. Coffey însuşi a spus la finalul vizionării că există mai multe variante ale filmului, diverse cut-uri, ceea ce am urmărit noi fiind o etapă intermediară a proiectului, între varianta cerută de casa de distribuţie şi varianta pe care autorul o consideră acum cea mai apropiată de viziunea sa de suflet în ce priveşte pelicula. Filmul urmăreşte zbaterea unei actriţe pentru supravieţuire, goana de la o audiţie la alta, relaţia cu producătorii, nebunia cotidiană din Los Angeles.

În competiţie, două vizionări, seara, la Victoria. Din nou două filme bune. Primul a fost Gordos / Graşii, o producţie spaniolă în regia lui Daniel Sanchez Arevalo, aflat a doua oară la TIFF (a mai fost aici cu Azuloscurocasinero). Un film în care urmărim mai multe poveşti paralele, toate legate de sesiunile de terapie pe care le conduce Abel, o terapie destinată persoanelor supraponderale. O fostă vedetă TV, care conducea o emisiune despre pastile de slăbit şi se îngraşă pentru a-şi ascunde homosexualitatea. Un cap de familie aproape de cincizeci de ani, interesat de sex cu nevasta, nu de educaţia copiilor săi, speriat de ideea că va muri curînd, la fel ca tatăl său, la fel ca fratele său, care, din cauza obezităţii, au murit la cincizeci de ani. O tînără în pragul căsătoriei cu un tip habotnic, suspendată între credinţă şi pulsiuni sexuale, căutîndu-şi identitatea şi un aspect mai suplu. O altă tînără, căsătorită cu un electronist plecat în State cu un contract de muncă, pusă pe gînduri de faptul că s-a îngrăşat şi că soţul ei e posibil să o respingă atunci cînd se va întoarce. Şi însuşi Abel, terapeutul care urăşte grăsimea. Vieţile lor, speranţe, greşeli, obsesii, definiri personale şi provocări. O comedie bună, puţin exagerată pe alocuri (felul în care Abel îşi îndepărtează soţia însărcinată, pe motiv că s-a îngrăşat, e singurul punct în care filmul deraiază puternic), un film uman, cald, ca viaţa povestită de un domn în vîrstă, care priveşte cu detaşare şi calm ceea ce a trăit bine şi rău.

Al doilea film din competiţie proiectat aseară a fost Mundane History, venit tocmai din Thailanda, un film însoţit de autoarea sa, Anocha Suwichakornpong. Un film scurt, poetizat, un proiect împlinit în construcţia sa delicată (dificil de strunit). O împletire de secvenţe din viaţa unui tînăr paralizat de la brîu în jos, care caută resurse pentru a trăi în condiţiile respective, cu vise despre destinul omenirii, naştere, creaţie şi moarte. Combinaţia asta de realitate şi reverie are multe capcane, pe care Anocha Suwichakornpong le evită cu eleganţă. Nu vedem aberaţii eclectice precum la Jodorovski şi nici bălării new-age-iste ca în The Fountain al lui Aronofski. Bine gîndit şi realizat conceptual, filmul lucrează în bucle, non-cronologic. Fărîme de realitate filmate cu camera în mînă, ceea ce are ca rezultat o imagine mişcată, ca în Lăzărescu, în care vedem momente din viaţa tînărului paralizat, tînăr care aspira să fie regizor. Şi clipele de reverie ale filmului (în care vedem o supernova sau o naştere prin cezariană filmată pe bune), care devin răspunsuri cu privire la sensul omenirii sau la sensul vieţii în univers. Nimic emfatic, nimic pretenţios (în ciuda elementelor componente ale discursului), filmul e echilibrat în cele două laturi şi reuşeşte să lege un discurs lipsit de artificialitate despre univers şi omenire.






 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2010


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Un ritual anual - TIFF, 2010, Răzvan Penescu
 Declaraţie de dragoste pentru Reconstituirea, Iulia Blaga
 Surpriză pentru cinefilii clujeni: Cinemateca TIFF, 2010, Comunicat de presă
 Impresii post-festival - TIFF, 2010, Andrei Ciorică, Tudor Jurgiu, Georgiana Madin, Lucian Munteanu, Irina Trocan
 Kinosseur: Special TIFF 09 - Wim's Movies, Andrei Creţulescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer