CatasTIFF. Zece cu felicitări - TIFF, 2010

Nu ştiu dacă am avut un pix fermecat când mi-am ales filmele în programul festivalului sau, pur şi simplu, dacă tot TIFF-ul a fost aşa. Cert e că am trăit cea mai bună ediţie de până acum, cu câteva filme bune în fiecare zi de festival. Trag linie şi, da, mă văd nevoit s-o recunosc: zece zile de TIFF, deci zece cu felicitări. Iată câteva din ele, totodată cu bune şi mai puţin bune.

Lebanon (r. Samuel Maoz, Israel, 2009). Trebuia să fie dur, şi dur a fost. Practic, a trecut drept una dintre extremele TIFF-ului, datorită poveştii dureros de reale care a alimentat acest scenariu cu şi despre război. Suntem în iunie 1982, în plină invazie a Libanului de către militarii evrei. Acţiunea, însă, cuprinde numai o noapte şi totul are loc într-o cabină de tanc, pe care o împart patru soldaţi tineri. Habar n-au ce-i aşteaptă şi nici unul nu face faţă, psihic, haosului cu ambuscade şi cadavre în care tancul se afundă.

Fără doar şi poate, e un film a cărui forţă nu şade în explozii frumos colorate sau slow-motion-uri mitizante gen Black Hawk Down (r. Ridley Scott, 2001), ci în agonia unei lupte în care nimeni nu ştie în ce trage. Mai degrabă ţine de odiseea halucinantă din Apocalypse Now (r. Francis Ford Coppola, 1979), fiindcă şi aici o iau cu toţii razna iar spaţiul de luptă e ca o cuşcă asudată. Gata cu eroismele şi ploaia de gloanţe; aici, soldaţii se smiorcăie şi iubesc viaţa. Emoţionant ca ciocnire de caractere - esenţializat prin confesiuni, certuri, ironii, bancuri spuse la gura tunului -, Lebanon face ca interiorul unui tanc să fie suficient ca să exprime un întreg război. Oricare ar fi el. Şi nu e doar filmul care a luat Leul de Aur, în 2009 la Veneţia. E şi jurnalul de război al regizorului Samuel Maoz, participant la invazia din '82, care a spus, la TIFF, că dedică filmul copiilor de mâine. Aşa să fie.

Ellie Parker (r. Scott Coffey, SUA, 2005). Mai dur (dar fără sânge) decât multe "Umbre" şi, categoric, mai puternic (ca mesaj) decât multe alte filme cu Naomi Watts, Ellie Parker s-a impus net la TIFF 2010. Atacă fără perdea şocurile, hopurile şi golurile vieţii de artist, prin ochii actriţei Ellie Parker care-şi duce veacul printre probe eşuate de casting. Se zbate între frustrarea de a fi no-name şi mizeriile unui mediu depersonalizant şi amar - Los Angeles. Dar te uimeşte nu atât subiectul, cât tratarea lui fără nici o preocupare pentru stil, de unde şi filmarea handy-cam, săriturile în cadru, stângăciile evident intenţionate, eliberând povestea de detalii care ar duce la suprainterpretare. Discursul e simplist, coborât până la naturalismul brut şi e acidulat din când în când de gros-planuri grosiere, aducând a reportaj gen Dogma '95. "Cireaşa" acestei nebunii e, bineînţeles, însăşi Naomi Watts, într-un rol (exploziv e puţin spus) ce acoperă tot filmul şi care sare cât ai clipi de la gingăşia cea mai soft, la violenţa cu pumni şi picioare. Nota bene, iniţial fusese scurtmetraj, dar succesul lui pe plaja cinema-ului independent a pretins o extindere pentru lungmetraj, în aceeaşi producţie şi distribuţie.

Precious: Based on the Novel Push by Sapphire (r. Lee Daniels, SUA, 2009). A rulat de două ori, în Piaţa Unirii şi Republica. Eu am prins proiecţia din piaţă, unde m-am bucurat că mulţi oameni erau şi "în ţarc", şi în afara lui, în picioare, să vadă acest superb film despre durere umană. Superb nu fiindcă ştim că a luat Oscaruri şi Globuri, ci pentru că e o lucrare cinematografică extraordinar de bine făcută. Îi aparţine lui Lee Daniels, care a creat această adaptare după romanul negresei Sapphire, folosind maximum de nuanţe din interpretări actoriceşti (Mo'Nique, Gabourey Sidibe). Ţinuta întregului este, însă, mai complexă şi include artificii regizorale (flashback-uri groteşti, evaziuni utopice, slow-motion şi muzică idilică în scene de cruzime), intercalate meticulos în secvenţe de hiper-realism. Rezultatul? O operă care duduie de contraste, în stilul sclipitor al unui musical.

Last Conversation (r. Noud Heerkens, Olanda, 2009). AperiTIFF îl recomanda atât de insistent, încât credeai că urma să vezi ceva şi mai ciudat decât Shirin (r. Abbas Kiarostami, 2008) de la TIFF 2009. Nu chiar. Cele 24 de camere cu care a fost filmată acţiunea (o maşină în mers, condusă de o tipă care vorbeşte la mobil cu soţul) n-au fost în stare să dea consistenţă unui scenariu slab construit de la bun început. E redundanţă gravă în replici, aşadar în tonalitatea filmului (deşi pretenţia evidentă a regiei este să creeze tensiune). Cade mult accent pe amănunte care nu au nici o predicaţie (adică nu sunt folosite nici direct, nici indirect în contextul acţiunii), deci se risipeşte timpul de film fără nici o justificare artistică. Şi, în speranţa că spectatorul respectă imaginea de film, că o consideră semnificativă doar pentru că e proiectată pe un ecran într-o sală, regizorul Heerkens insistă să filmeze acelaşi tip de acţiune, fără nici o preocupare pentru ceea ce înseamnă contrast. Concluzia mea e că şi-a cam supraestimat propriul film...

Baaria (r. Giuseppe Tornatore). Du-te la film, stai până la capăt şi încearcă apoi să-l povesteşti - n-ai nici o şansă. Tornatore pare să fi strâns tot ceea ce era mai indescriptibil, vizual, pitoresc, pestriţ, dezordonat, romantic şi burlesc din filmele sale oricum îndrăzneţe de până acum. Dar să rezumăm: filmul cuprinde evoluţia unei familii sărace din Sicilia, de-a lungul a zeci de ani de rupturi politice şi sociale. E o frescă, mai bine zis, în care mai mult contează personajul colectiv şi reacţiile lui mereu gălăgioase. Detalii de ambianţă apar şi dispar, articulând - oarecum pe linia avangardei teatrale ruseşti - această construcţie epică intens colorată. La un moment dat voiam să-l compar cu minunatul L'Albero degli Zoccoli al lui Ermanno Olmi (Palme d'Or în 1978), dar am renunţat pentru că Baaria te şi oboseşte. Prea sunt toate de-a valma acolo şi poate numai italienii ar gusta aşa film stufos. Dar are destul umor ca să-l "ierţi", fiindcă îţi ia ochii. Într-un cuvânt, mai italienesc decât Baaria nu se poate.

Şi, mai pe scurt...

Fri os fra det onde / Izbăveşte-ne de cel rău (r. Ole Bornedal, Danemarca, 2009). Copie flagrantă, cu foarfeca, pe contururi ca la grădiniţă, după Straw Dogs (1971) al maestrului în regie & scenariu Sam Packinpah. Nici nu-mi venea să cred cum anticipam fiecare moment al filmului, doar pentru că ştiam pe de rost acţiunea celui din '71. Din păcate, "varianta" lui Ole Bornedal se chinuie să pară originală prin adăugiri narative care fac povestea şi mai stufoasă decât e. Plus că e prost jucată, ai impresia că e teatru studenţesc la plezneală. Păcat, a fost una din "dudele" răsunătoare din TIFF 2010.

Altiplano (r. Peter Brosens, Belgia-Germania-Olanda, 2009). Ai vrea să-l clasifici ca şi eseu, dar nu ţine. Ar merge şi varianta "performance filmic", dar la fel de vag sună. Altiplano nu este o categorie de film, ci o experienţă a privirii. Sigur că are şi story (încercările unei comunităţi din Anzi de a scăpa de pericolul iradierilor, prin apel la mit şi religie), dar forţa vine din frumuseţea compoziţiei vizuale, din metafore. De văzut şi revăzut finalul, splendid prin fundalul alcătuit din Simfonia nr. 3 de Henryc Gorecki.

Gordos / Graşii (r. Daniel Sanchez Arevalo, Spania, 2009). A câştigat Premiul Publicului, la TIFF. A şi meritat-o, pentru că reuşeşte să pună pe tapet - cu umor sprinten, specific cinematografului iberic - cele mai grave frustrări în materie de sex, aspect fizic, religie şi fidelitate. Şi este atât de dedicat temei, încât o detaliază prin cinci destine şi zeci de scene contradictorii, creând un fel de dialectică a situaţiilor. Ca orice film latin, e bine scris. Şi are patos, dar credibil contrapunctat de sarcasm. De asemenea, remarcile dialogurilor sunt inteligente şi îţi impun un ritm alert de receptare, potrivit acţiunii.

Kynodontas / Canin (r. Yorgos Lanthimos, Grecia, 2009). Experiment în cel mai dur sens. Pentru cei cu răbdare de fier, Canin e provocare intelectuală şi atât, conţinând tema destul de preţioasă a raportului dintre limbaj şi reprezentare. E aplicată într-o poveste cu masă şi casă, părinţi şi copii, dar care se dovedesc personaje robotice, sterile. Le sunt ascunse sensul real al lucrurilor şi bucuria de a trăi, astfel că totul cade într-un suprarealism al situaţiilor, în care umorul negru îşi arată imediat colţii. S-a ieşit de la proiecţie cu un surâs colectiv de dezgust şi mirare. Ceea ce nu e chiar rău pentru experiment.

Să ne vedem cu bine în 2011.