Două abordări ale crizei - TIFF, 2010

Dacă nu-i economică şi socială, criza e numai bună pentru a fi turnată într-o peliculă. Vreau să zic un film de festival, sofisticat, nu "de mall". Realitatea ne pune la dispoziţie suficiente crize de conştiinţă, crize de nervi, crize de comunicare, crize de identitate şi de personalitate care abia aşteaptă să se lăfăiască în trama unor scenarii captivante, numai bune ca să-ţi sporească anxietăţile cu care ai intrat în sala de cinema. Actuala ediţie a adus pe ecran mai multe ipostazieri ale crizei psihice, degenerând pe alocuri într-un fel de depresTIFF, după cum se exprima unul dintre concurenţi. Mai puţin depresive, colorând în mod diferit criza, mi s-au părut cel puţin două filme având ca temă centrală criza cuplului ajuns la vârsta de 40-45 de ani. Ele vin din Nordul european şi sunt analize amănunţite ale fenomenului.

Făcând parte din secţiuni diferite, cele două filme îmbracă în haine mereu înnoite clasicul tipar al infidelităţii conjugale. Himlen's hjarta / Infidelitate, producţie Suedia - Danemarca, 2008, aparţinând regizorului Simon Staho, a făcut parte din secţiunea Supernova, iar A Rational Solution / Det enda rationella / O soluţie raţională, producţie Suedia, 2009, realizat de Jorgen Bergmark, a intrat în Competiţie.

"Patrulaterul amoros" din Himlen's hjarta se desenează lent, dar tăios, în tuşe energice, într-un ritm specific suedez, de parcă regizorul nici nu ar fi schimbat instrumentele lăsate să se odihnească pe marginea planşetei de însuşi Ingmar Bergman. Rezultatul acestui studiu detaliat de personaj impresionează prin simplitatea lui. Este un desen meticulos al portretelor celor patru interpreţi de o mare precizie şi expresivitate. În tot filmul nu vedem decât feţele celor patru actori: Mikael Persbrandt, Lena Endre, Iakob Eklund şi Maria Lundqvist. Nu copiii lor la care se fac referiri, nu figuranţi, nu interpuşi decorativi şi anodini pentru o reconstituire de tip realist a atmosferei din jurul lor. E numai singurătatea celor două cupluri care se confruntă, se privesc în oglinda timpului, analizând şi sperând ca fiinţe încă în stare să iubească. Feţe imobile care ascund vulcanul de trăiri interioare. Riduri care subliniază distincţia şi puterea deprinsă de a-şi ascunde unul altuia durerea, trăirile. Gesturi reţinute, priviri lungi, complice, îmbrăţişări tandre. Infidelitatea e tratată de parteneri sobru, civilizat, în interioare sobre, civilizate. Divorţul aduce separarea, dar nu e sigur că aduce şi fericirea amanţilor. Ambiţia de a focaliza toată curgerea filmului pe fizionomia şi economia gestuală a personajelor conferă peliculei lui Simon Staho o gravitate aparte.

Atmosfera din Det enda rationella e mai laxă. Alunecă spre un comic reţinut, prins în chingile surprizei. Regizorul Jorgen Bergmark nu ştie pe ce să marşeze. El propune situaţia insolită, dar nu e pe deplin decis dacă trebuie s-o trateze ca dramă sau ca suavă comedie. De aceea intenţiile lui rămân oarecum în cumpănă.

Erland (Rolf Lassgard) şi Sven-Erik (Claes Ljungmark) sunt muncitori la o fabrică de hârtie din oraş. Erland este şi consilier matrimonial la biserică împreună cu soţia lui May (Stina Ekblad). Implicarea în viaţa comunităţii e explicită aici şi implică un comportament adecvat, exemplar dacă se poate. Toate convenţiile se dau peste cap, inclusiv cea a căsătoriei lui, când Erland se îndrăgosteşte subit de soţia prietenului şi colegului său Karin (Pernilla August). "Soluţia raţională" găsită de Erland este să locuiască toţi patru în aceeaşi casă până ce focul iubirii dintre ei se va stinge. Raţional vorbind, ei îşi dau seama că sunt marionete în mâinile lui Eros, dar nu realizează cât de caraghioşi pot fi. Rezolvarea adulterului se face tot în mod civilizat ca şi în celălalt film, dar câtă diferenţă! Situaţia devine jenantă şi ridicolă mai ales în timpul consumării actului sexual, consimţit de cei doi înşelaţi, prezenţi în camerele alăturate. Criza celor ajunşi la 45 de ani primeşte aici reverberaţii groteşti, stânjenitoare. După un simulacru de suicid, Sven-Erik are prilejul de a savura libertatea. Problematica filmului se diluează, accentele de direcţionare a deznodământului sunt timide. Coloratura stilistică a ansamblului are de suferit din acest motiv.