De la FITS, 2010 adunate

Înainte să scriu despre acest spectacol a trebuit să mă adun. Să mă culeg de unde am fost răsturnată timp de o oră, să-mi strâng stropii şi să revin la gândurile mele. E vorba de senzaţia aceea de detaşare şi eliberare de propriile griji şi gânduri pe care numai unele lucruri ţi-o induc. Relaxare.



Cam asta a reuşit dansul apei să-mi stârnească. Mie şi unei săli pline, în prima zi de festival la Teatrul "Radu Stanca". E vorba de spectacolul Scattered/Stropi al companiei Motionhouse din Marea Britanie, trupă coregrafiată de Kevin Finnan. Vorbim de un spectacol care oferă de toate. De la cea mai calmantă muzică până la ritmuri orientale. Iar combinaţia dintre performanţa live şi filmul proiectat nici nu te lasă să-ţi dai seama că ai de-a face cu două lumi diferite.

Ţi-ai putea imagina o lume fără apă? Ori una în care apa dispare din cauza ta? Şapte dansatori te plimbă prin misterele apei. Totul începe într-un tremurat timid dintr-un univers îngheţat, iar rând pe rând, lucrurile încep să se topească. Picătură cu picătură, dansatorii încep să clocotească şi gustă prin toţi porii beneficiile apei.


Toţi suntem o apă...

Pe-o podea curbată sau pânză, cum mi-a plăcut să o numesc, curg ape şi oameni. Dintr-un robinet proiectat ţâşnesc haotic stropi de viaţă. Nici dansul trupei englezeşti nu este altfel. Nu ni se prezintă o coregrafie pusă la punct într-un sincron perfect, nici nu e cazul. E poate, unul dintre aspectele care te face să caşti ochii şi să cauţi răspuns la întrebarea: De ce nu se mişcă toţi la fel? Au greşit oare? Gheaţă, picuri, vapori. Poate dansatorii îşi trăiesc dansul în funcţie de starea pe care o capătă apa fiecăruia.


Stairway to water

Una dintre imaginile care-ţi rămân în minte de la acest spectacol e aceea când pe pânza e proiectată o cascadă în faţa căreia cei mai mulţi se scurg. Dar pentru ceilalţi, apa formează scări, scări ce duc spre salvare. Salvare spirituală din seceta cu care ne alimentăm de prea multe ori. Mă întreb din nou, ce ne-am face fără apă? Am suspina într-un deşert uitat de lume. Am rata hipnoza valurilor şi ne-am usca treptat.




Sala Casei de Cultură a Sindicatelor din Sibiu a fost mai mult decât plină în a treia zi de festival. Aşteptau cu toţii în înghesuiala lor, Visul lui Dan Puric. Piesa a început după minute bune de aşteptare.

La piesa lui şi cu Dan Puric nu pare a fi nevoie ca spectatorii să-şi închidă telefoanele cum bine suntem anunţaţi şi rugaţi la începutul spectacolelor de teatru. Ba din contră, dacă mergeţi la Visul, vă sfătuiesc să vă rugaţi prietenii să vă sune în timpul piesei şi să uitaţi de opţiunea "silent". Artistul ştie să improvizeze, pare pregătit de orice "atac". Chiar de e singur pe scenă, reacţiile sălii parcă îi umplu one-man-show-ul. Totuşi, prea la timp aş spune că a răspuns acestui atac. De telefonul care a sunat în sală e vorba, apel la care Puric a răspuns şi a stârnit prea multe hohote. Fără a fi complet sigură, prefer să cred că într-adevăr a sunat un telefon în sală şi nu e parte din regie, deşi, răsfoind o altă cronică a aceluiaşi spectacol, am aflat că şi atunci a sunat un telefon. Oare avea aceeaşi sonerie?



N-aş spune că avem de-a face cu prea multă spontaneitate, surprindere în Visul lui Dan Puric. Am zâmbit şi chiar am râs de câteva ori, dar în final mi-am cam pierdut răbdarea. Publicul de ieri s-a încadrat în categoria aplaudacilor neobosiţi, fapt ce l-a făcut pe cel de lângă mine să numească întregul eveniment "Festivalul Internaţional de Aplauze".

În one-man-show-ul de pe scena Casei de Cultură, limbajul trupului e cuvântul cheie. Doar e vorba de pantomimă. Artistul, în mai bine de o oră, ne-a prezentat prin gesturi, câteva din visele sale. Un aşa zis "concert la pian" în care el, protagonistul, lasă mâinile să-şi facă de cap, mâini care surprind şi amuză printr-o expresivitate puternică. Mai apoi, artistul se visează ori cowboy, ori evadat, şi-l surprindem când călare, când pedalând puternic împrăştiind şi râsete şi aplauze (din nou, prea multe) şi energie.

La jumătatea piesei, Puric pare să-şi fi terminat prestaţia şi face câteva plecăciuni. Palmele celor din sală îşi intră iar în rol. Se întoarce apoi, îşi cheamă şi calul timid, mai trage puţin de ham şi de timp (al lui, al nostru), după care, cu graţie - trebuie să recunosc - îşi duce paşii, palmele spre alte vise.

Cred că dacă Dan Puric ar fi pus în situaţia de a inventa totul pe moment, s-ar descurca de minune. Parcă aş prefera să îl văd la un stand-up comedy, chiar şi aşa, mim cum e el mai expresiv. Am râs, recunosc. Am aplaudat, dar nu mi-am lezat palmele şi poate nici n-am ştiut să o fac la timp. Şi am ieşit din sală (cam greu, că a fost nebunie), cu un gust sec, nu amar.




A patra zi de festival a adus pe scena Teatrului "Radu Stanca" premiera unui spectacol eveniment. Berlin Alexanderplatz, piesa regizată de Dragoş Galgoţiu, s-a mai jucat la Sibiu în avanpremieră pe 14 mai 2010. Pe lângă multitudinea de actori - cam 40 -, din echipa acestei piese mai fac parte şi scenograful Andrei Both şi Doina Levintza, responsabilă cu costumele.

Povestea lui Franz Biberkopf, care după patru ani de închisoare îşi doreşte să-şi schimbe viaţa, o aflăm din prisma unui vânzător ambulant din Piaţa Alexander. Franz a fost închis pentru că şi-a ucis logodnica. Dacă la ieşirea din închisoare, proaspătul eliberat este speriat, total dezorientat, în drumul lui în a deveni mai bun se loveşte de prea multe obstacole şi nu reuşeşte ce şi-a propus. În final, soţia lui este ucisă cu viclenie.

Berlin Alexanderplatz este un adevărat spectacol vizual şi, de ce nu, auditiv. Dar atât. Mulţi actori, multe culori, costume, lucruri care pur şi simplu îţi iau ochii. Toate într-un decor pe măsură: lumini şi aburi, bucăţi imense de carne, prea mult sclipici. Chiar dacă se spune că piesa se referă la criza politică şi economică actuală, n-aş zice că a transmis ceva. Mulţi au plecat în timpul piesei. Recunosc că n-am văzut nici eu mai mult de jumătate din spectacol. Poate a urmat ceva captivant după, nu mai am de unde să ştiu. Mi s-a părut că am stat oricum prea mult pentru puţinele lucruri transmise. Emoţie înspre zero. Reprezentaţia nu m-a atins în niciun fel. Şi s-a lungit fără rost. Cine-ar rezista trei ore? E un păcat al creatorilor români, acesta de a le fi teamă să taie din piese sau filme, să renunţe la bucăţi dragi lor, dar care îi plictisesc sau exasperează pe ceilalţi. Nici regizorul Dragoş Galgoţiu nu s-a zgârcit.

Prestaţia actorilor nu e de criticat. Sunt multe nume mari din teatrul sibian şi nu numai în acest spectacol. Vorbim aici de Marian Râlea, Florin Coşuleţ, Ofelia Popii şi alţii. Printre personajele Berlin Alexanderplatz descoperim multe figuri noi, e vorba de mulţi studenţi care au roluri importante. E vorba de "o punte între generaţii, o provocare", precum a declarat Constantin Chiriac, directorul festivalului.

Prin culoare, muzica cu tentă uşor interbelică şi costumele sclipitoare, Berlin Alexanderplatz nobrmi-a amintit de Balul lui Radu Alexandru Nica, bucăţi din piesă m-au dus când cu gândul la A clockwork orange, iar accentul pus pe decor şi pe... carne, de stilul lui Purcărete.

Berlin Alexanderplatz este un roman al lui Alfred Döblin, publicat în 1929. Regizorul Dragoş Galgoţiu descria a această adaptare precum o imagine a infernului cotidian. "Babilonul despre care vorbeşte Döblin este un fel de hidră a existenţei noastre, este dragonul personal cu care se luptă fiecare din noi", a mai spus regizorul, în urma avanpremierei din 14 mai.




Închisoarea de oase în regia lui Eugenio Barba, interpretată de Teatrul Odin din Danemarca s-a pus în scenă în a patra zi de festival, la hala Simerom din Sibiu. Aici am reuşit să văd un spectacol "altfel", cum am hotărât să-l numesc.

În sala deloc călduroasă, te întâmpină chiar regizorul care te conduce la locuri. Fără aşteptare sau înghesuială. Nu e timp de pierdut. Piesa lui Eugenio Barba ne eliberează pentru 80 de minute şi ne aşează la două mese lungi, încărcate cu pâine şi vin roşu, simboluri ale Cinei de Taină.




You will be the seventh

Suntem părtaşi apoi tragismului uman din faţa unei "porţi" închise, Poarta Legii. În scenă apar şapte suflete, trecute uşor peste prima tinereţe, dar care debordează de energie precum nişte liceeni. Spectacolul oferit de compania din Danemarca se arată încă din start ieşit din tipare. În faţa unui pahar de vin, spectatorii privesc, ascultă, se miră sau nu înţeleg mai nimic. E o piesă grea. Poate şi de aceea o digeri mai bine cu o bucată de pâine şi-un strop de vin.
Apare în Închisoarea oaselor, omul de la ţară din parabola lui Kafka, În faţa Legii - interpretat de Iben Nagel - care gândeşte că legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemână, dar nu îndrăzneşte să intre, chiar de intrarea îi e destinată lui. La moartea ţăranului, paznicul din faţa legii - Jan Ferslev - închide uşa. O viaţa de ezitări şi prea multe întrebări.

În rolul naratorului am descoperit-o cu plăcere pe Julia Varley, care ne-a ridicat părul de pe mâini cu vocea ei. Pe toată durata piesei, Tage Larsen analizează o bucată de lemn. Formele pe care le poate lua o bucata de lemn sunt multiple, precum şi aşteptările şi răspunsurile omului modern. Şi aici, ca şi în Iona lui Marin Sorescu, se relevă teama omului de singurătate şi tăcere, lipsa comunicării. Bucata de lemn capătă felurite forme pentru personajul respectiv, forme care-l bucură sau îl subjugă. Lemnul porţii la care batem neîncetat, lemn care se poate transforma foarte uşor în patru scânduri încăpătoare. La final, Cuvântul, semnul aşteptat este bătut în cuie pe lemn şi este lovit de un topor, simbol pentru întrebările închise ale omenirii.

Iben - "Do you think that future generations will be better?"
Jan - "No, they will be worse"

Drama existenţială a omului modern, a noilor generaţii e reprezentată de depărtarea de semnul mult aşteptat. Ultimele cuvinte din piesă şi de asemenea, explicaţia titlului, aparţin Evangheliei după Matei (16:4): "Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; nu i se va da alt semn decât semnul proorocului Iona". Suntem încărcaţi de probleme existenţiale pe care de prea mult timp am încetat să le mai ridicăm şi stăm goi şi fără răspuns în închisorile neştiinţei. La fel am rămas şi în faţa piesei lui Eugenio Barba, în picioare, aplaudând timid şi întrebător. Actorii s-au retras pe rând şi ne-au lăsat singuri, în întunericul nedumeririlor noastre.

Există două tipuri de poveşti, după cum reiese şi din replicile personajelor. Acelea care te fac să adormi şi cele care te trezesc din somn. Mesajul acestui spectacol este într-adevăr o poveste, una care se încadrează în a doua categorie, una care nu te lasă să dormi.




În Sala Studio a Teatrului "Radu Stanca", o trupă spaniolă de la Teatro Del Velador, a pus în scenă, în cincea zi de festival, spectacolul Noaptea/La noche. Piesa este regizată de Juan Dolores González Caballero (cel care s-a ocupat şi de decor) şi reprezintă adaptarea piesei Nevăzătorii a dramaturgului belgian Maurice Maeterlinck, un exponent al teatrului simbolist. Acelaşi autor l-a inspirat şi pe Becket, Noaptea nu e decât o altă formă a aşteptării.


N-a venit încă?

Cinci muzicieni orbi care au plecat de la sanatoriu în vacanţă, au rămas fără însoţitorul lor, un preot. Aceştia sunt disperaţi şi pierduţi, iar singurul lucru după care tânjesc este întoarcerea preotului dispărut. Rămaşi singuri, muzicienii privaţi de bucuria luminii, a imaginilor, sunt supuşi mai multor stări începând cu teamă, panică şi continuând cu speranţă.

Unul din orbi, mai norocos, spune că vede o uşoară lumină albăstruie când e soare, apoi îşi pierde şi această inutilă calitate. Din când în când i se pare că vede umbre şi simte pe mâini lumina lunii. În smintirea lor, ajung să abereze, să facă haz de necaz, unul din ei "aude stelele", altul spune că visează că vede, al patrulea vede cel mai bine când visează.




Ca să plângi trebuie să vezi

Personajele, în îmbulzirea lor printre cele câteva scaune şi frunze din carton ce întregesc decorul simplu, mi-au adus în minte izbitoarea imagine creionată de Jose Saramago în al său Eseu despre orbire. Aici, însă, totul e întunecat.

La fel cum Becket îşi plasează personajele la marginea unui drum de ţară, lângă un copac, în aşteptarea lui Godot, cei cinci orbi zac singuri într-un fund de pădure. Ajung treptat şi la faza îndoielii. Unul din orbi spune: "Suspectez ceva de ceva timp: suntem ascultaţi". În acelaşi timp, alt orb, care pe deasupra era şi surd, începe să plângă. Aici îndoiala atinge cote maxime. "Ca să plângi trebuie să vezi", spun ceilalţi şi încep să se ţipe şi să se caute haotic.

Suntem toţi nişte oameni care aşteaptă

Nenorocirea lor este privită când cu ochii-n lacrimi, când cu zâmbete subţiri. Încrederea, deşi stau puternici în aşteptare, e tot mai redusă. Nici rugăciunea nu pare să-i mai întărească. Chiar la începutul spectacolului, orbul-surd se roagă, lucru care îi scoate din sărite pe ceilalţi. Au nevoie şi de linişte, dar şi de ei împreună. În drama în care se găsesc nu le rămâne decât să aştepte. Pline de emoţie sunt momentele în care aceştia se adună şi cântă. Un vals cu tente optimiste care te face să pluteşti şi să simţi tot mai aproape senzaţia de "râs-cu-plâns".