Jerzy Grotowski a scris una dintre cărţile-fundament ale teatrului de secol XX, Spre un teatru sărac, volum publicat cu greu de Eugenio Barba în 1968 şi finanţat de Odin Teatret care a fost la un pas de faliment din această cauză. În Polonia, cartea lui Grotowski s-a publicat abia în 2008. În 2009, Odin Teatret a cedat drepturile internaţionale ale cărţii Institutului Grotowski din Wroclaw pentru 1 euro cu ocazia a 50 de ani de când Ludwik Flaszen şi Jerzy Grotowski au preluat conducerea Teatrului Laborator 13 Rânduri din Opole, în 1959 (conform Pământ de cenuşă şi diamant).
"Dragă Cârtiţă mică"
Pământ de cenuşă şi diamant. Ucenicia mea în Polonia urmată de 26 de scrisori de la Jerzy Grotowski către Eugenio Barba - un titlu lung, rezumativ pentru o carte sclipitoare despre relaţia Maestru - discipol dintre doi mari teoreticieni şi practicieni ai teatrului, la începutul drumului lor pe scenă. Este o carte despre teatru, dar şi despre politică, despre o ţară efervescentă cultural, dar sufocată de comunism, o carte pe care autorul o dedică "Poloniei, unde am învăţat că teatrul e luptă şi dor de libertate", ţară definită adesea ca la Alfred Jarry, în Ubu Rege: "acţiunea se petrece în Polonia, adică nicăieri". Anii '60, vremea exploziei culturale şi sexuale, a depăşirii prejudecăţilor şi rutinei, un timp al curiozităţii fără limite şi al afirmării drepturilor omului, au fost anii în care stânga occidentală încă privea cu admiraţie la estul comunist unde părea că s-a instaurat dreptatea socială în toată splendoarea ei, în timp ce războiul din Vietman dovedea încă o dată "putreziciunea" capitalismului. Tot anii '60 vor produce şi dezamăgirile cele mai dure (invadarea Cehoslovaciei de către ruşi în 1969 a spulberat idealismul stângii vest-europene). Pe acest fundal tumultuos, la începutul deceniului al 7-lea, Eugenio Barba pleacă la Varşovia să studieze teatru datorită unui film (ce ironie!) al lui Andrzej Wajda, Cenuşă şi diamant. Va găsi o viaţă culturală intensă, boemă, dar şi subversivă, cu teatre de stat şi retorica aferentă şi teatre de apartament, frecventate asiduu de tinerii artişti pentru inovaţie şi o formă de rezistenţă culturală implicită. Dincolo de cultură şi beţiile la unicul bar varşovian deschis întreaga noapte, Barba înţelege ce înseamnă comunismul. Repetă pe parcursul cărţii faptul că polonezii nu aveau voie să deţină valută, nu puteau călători liber sau erau cenzuraţi, o repetiţie oarecum uimită şi adresată mai ales sieşi decât cititorilor (intransigenţa faţă de sine de care vorbea la conferinţă!). Are de-a face chiar cu poliţia politică. Învaţă să se poarte cu activiştii de partid astfel încât să ocolească cenzura, ba chiar să şi-i facă aliaţi (momentul "împrumutării" autobuzului e antologic). Polonia îi va spulbera idealismul politic, dar îi va dărui în schimb un maestru de teatru. Dezamăgit de arta oficială, oricât de valoroasă va fi fost, în care însă nu îşi găsea locul, Eugenio Barba ajunge în micul orăşel Opole unde îl cunoaşte pe Grotowksi şi al său Teatrul Laborator 13 Rânduri. Va fi, vorba lui Ingmar Bergman, începutul unei frumoase prietenii, ba mai mult decât atât. Într-un moment critic pentru Teatru Laborator, considerat periculos de autorităţile poloneze, în pericol de a fi arestat, Grotowski îi cere lui Barba o mare favoare: să îi facă rost de otravă. Nu poţi să îi ceri să te omoare decât celui mai bun prieten sau celui mai mare duşman.
Cartea lui Barba este convingătoare prin sinceritate. Panorama realistă asupra Poloniei anilor '60 este dublată de un portret onest al lui Jerzy Grotowski. Ceea ce ar fi putut fi o imagine edulcorată a Maestrului este în cartea lui Barba o oglindă, poate subiectivă, dar sinceră a lui Grotowski, personalitate copleşitoare, cu o forţă a ideilor şi a practicii teatrale dominatoare, cu o cultură vastă, capabil de rezistenţă într-un timp al terorii, şi asta "doar" pentru a apăra un fel de a face teatru interesant pentru prea puţini oameni (Teatrul Laborator a dus constant lipsă de spectatori, dar nici la Odin situaţia nu este mai bună. Asta este una din lecţiile majore învăţate de Barba de la Grotowski, să accepţi că ceilalţi nu consideră munca ta necesară, o idee pe care o reia în Teatru. Singurătate, meşteşug, revoltă). Grotowski era însă şi tiran, dificil de multe ori sau cum singur se caracterizează într-o scrisoare, "combinaţia dintre misogin şi mizantrop". Eugenio Barba nu îl înfrumuseţează deloc, nici nu "uită" de momente dificile create de atitudinea dictatorială a lui Grotowski la workshop-urile ţinute la Odin Teatret (o modalitate de a-l scoate din Polonia comunistă, inventată tot de Barba) când unii participanţi au plecat indignaţi de "disciplina de lagăr", iar alţii au îndurat să lucreze sau să îi asculte prelegerile toată noaptea fără să poată pleca (uşa era încuiată), ba mai mult, deşi extrem de obosiţi, nu aveau voie să aţipească (ca în parabola biblică cu fecioarele care îşi aşteaptă mirele, iar acesta vine pe neaşteptate şi le surprinde nepregătite). Barba îi recunoaşte toanele şi duritatea uneori nejustificată, dar îl urmează pe Maestru până la capătul lumii şi la limita raţiunii: nu o primeşte la workshop pe Arianne Mnouchkine din cauză că a întârziat câteva minute. Barba ştie că acestea sunt teste ale loialităţii precum în filozofia indiană de care amândoi erau atraşi.
Probabil că cele mai mari surprize le rezervă cele 26 de scrisori pe care Grotowski i le-a adresat lui Barba între 1963 şi 1969. Dincolo de detalii despre evoluţia antrenamentelor fizice şi vocale sau de modul în care prioritatea regizorului la lucru s-a mutat, de la ritualul laic la actorul total, adică de la Akropolis la Prinţul constant, dincolo de o miniatură cuprinzătoare a Poloniei comuniste cu subterfugii de tot felul pentru a scăpa de cenzură şi a supravieţui, se vede o relaţie stranie, caldă, dar marcată de deferenţă, respectuoasă, dar afectuoasă, între un Maestru care îşi îndrumă discipolul fără a-l domina, ba uneori lăsându-se el însuşi condus de ucenic, potenţându-se reciproc fără să se sufoce, fără să se sterilizeze unul pe altul. S-au cunoscut în 1961 când Eugenio Barba avea 25 de ani, iar Grotowski, 28. Până la începutul anilor '̀80 îşi vorbesc şi scriu cu "dumneavoastră", chiar dacă aproape trei ani Barba a asistat zi de zi la repetiţiile lui Grotowski, iar noaptea i-a fost partener de discuţii sau ascultător răbdător. Şi totuşi, scrisorile lui Grotowski sunt amuzant de afectuoase. Formulele de adresare conţin porecle pentru cuplul Maestru - Discipol. Astfel, Grotowski semnează Lama şi se adresează lui Kim sau lui Chela. Altă dată foloseşte diminutive ca "dragul meu Geni", păstrând în interiorul scrisorii pluralul persoanei a doua. Cea mai emoţionantă formulă de adresare este însă "dragă Cârtiţă mică", cu semnătura la final "Cârtiţa mare".
Din carte răzbat portrete desenate frust precum cel al criticului Ludwik Flaszen, eminenţa cenuşie a Teatrului Laborator, minte sclipitoare care a teoretizat metoda Grotowski mai bine decît Grotowski însuşi sau al scenografului Jerzy Gurawski, alt colaborator statornic care desena schiţe de decor pentru a i le da lui Eugenio Barba ca să ilustreze articolele de sau despre Grotowski cu care italianul colinda prin redacţiile revistelor străine ca să îl facă cunoscut pe Maestru în Occident, o formulă modernă de apostolat şi în acelaşi timp, o modalitate de a păstra Teatrul Laborator şi de supravieţuire pentru Grotowski (notorietatea occidentală a regizorului le făcea pe autorităţile poloneze să ezite să îl "anihileze"). Poate că cel mai surprinzător este portretul lui Tadeusz Kantor, scenograf devenit apoi legendarul regizor al Clasei moarte. Eugenio Barba surprinde într-o scurtă întâlnire cu Kantor, pe care îl invitase să îi facă scenografia spectacolului său de absolvire, antipatia pe care acesta i-o purta lui Grotowski. Deşi Kantor era gata să accepte oferta, când Barba menţionează că spectacolul va fi făcut la Teatrul Laborator al lui Grotowski, s-a ridicat fără un cuvânt şi a plecat. Sfintele orgolii profesionale!
Teatru. Singurătate, meşteşug, revoltă, cartea lansată la Sibiu, urmăreşte pe larg evoluţia concepţiei lui Eugenio Barba despre teatru de-a lungul timpului. Împărţită pe capitole ce cuprind texte din diferite perioade, cartea conţine şi fişa tehnică a principalelor spectacole ale Odin Teatret, instrument necesar criticului şi uimitor prin notiţa care apare la multe dintre spectacole: "se joacă în limba pe care o înţeleg spectatorii".
Favoritele mele din această carte sunt două. Una este Scrisoare adresată actorului D., o epistolă dură pe care Eugenio Barba o scrie unuia dintre actorii săi. Regizorul, nemulţumit de munca actorului, identifică lucid cauzele rezultatelor slabe ale acestuia şi îi dă soluţii, dar scrisoarea, scurtă, este în fapt un rezumat concentrat al viziunii lui Barba asupra rostului teatrului căci dacă teatrul devine "posibilitatea de a ajunge la tine însuţi", atunci "spectatorul va veni să te vadă căci are nevoie de tine".
A doua favorită din acest volum este lista împrejurărilor deosebite în care s-a născut şi funcţionează Odin Teatret. Este un summum de concluzii căci tot Barba scrie că "după ultima pagină, urmează prima". Iată lista:
Să nu fi fost vreme îndelungată acceptaţi;
Să fi acceptat faptul că toţi ceilalţi nu considerau munca noastră necesară;
Nevoia de a ne schimba pe noi înşine fără pretenţia de a-i schimba pe ceilalţi;
Nevoia de a ne inventa propria ştiinţă despre teatru pornind de la condiţia de autodidacţi;
Exigenţa unei discipline care să ne facă liberi;
Dorinţa de a rămâne străini;
Impulsul de a călători departe de locurile în care trăieşte de regulă teatrul;
Întâlnirea cu alţi emigranţi;
Convingerea profundă că teatrul nu poate fi decât revoltă;
Căutarea modalităţii prin care să transmitem sentimentul de revoltă fără să ne lăsăm copleşiţi de ea;
Descoperirea unor legături cu oameni şi grupuri care trăiau în condiţii similare cu cele în care trăiam noi;
Descoperirea unor temelii comune cu maeştrii îndepărtaţi în spaţiu şi timp;
Conştiinţa că profesia teatrală derivă dintr-o atitudine existenţială într-o unică ţară transculturală.
Descarcă programul FITS 2010 aici.