Eugenio Barba s-a născut în 1936 la Gallipoli, în Italia. În 1954, la 18 ani, a emigrat în Norvegia, unde a lucrat mai întâi ca sudor şi marinar. A studiat literatura franceză şi norvegiană şi istoria religiilor la Universitatea din Oslo. În 1961, a plecat la Varşovia, unde l-a întâlnit pe regizorul Jerzy Grotowski, alături de care a rămas trei ani şi de stilul căruia a fost profund influenţat. În 1963, a plecat în India, unde a fost fascinat de teatrul Kathakali, despre care a scris ulterior un eseu tradus în Occident.
În 1964, a revenit la Oslo, dar nu este binevenit în breaslă. La 1 octombrie 1964 a înfiinţat Teatrul Odin, cu tineri respinşi la şcolile tradiţionale de teatru. Este invitat la Holstebro, un oraş mic din nord-vestul Danemarcei, şi hotărăşte să mute Teatrul Odin aici. În 1979, regizorul a înfiinţat ISTA (International School of Theater Anthropology), unde a realizat în 40 de ani peste 70 de producţii remarcabile, devenind celebru în toată lumea pentru şcoala de teatru şi pentru festivalul de la Odin.
Eugenio Barba a publicat numeroase cărţi traduse în toată lumea. Dintre aceastea, au fost lansate la Sibiu, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru: Teatru-singurătate, meşteşug, revoltă, apărută la Editura Nemira, şi Pământ de cenuşă şi diamant, editată de Ideea Europeană.
S.C.: După ce aţi pus în scenă Evanghelia de la Oxyrhyncus, ce rol au avut evangheliile apocrife în construcţia spectacolului Închisoarea de oase?
E.B.: Evanghelia de la Oxyrhyncus a fost găsită în variantă completă, în limba coptă, la Nag-Hammadi, în Egipt. Acest text există. Este vorba de ţăranul care vine la porţile legii, iar paznicul aşteaptă şi pe alţii, întrebându-se de ce nu vine nimeni altcineva. Ulterior, Kafka, în capitolul În faţa legii din Procesul, dă putere metaforei şi explicaţiei despre ce este viaţa omenească. Nu putem analiza sensul vieţii în general, însă pentru fiecare dintre noi, în parte, viaţa capătă un alt sens. Viaţa e absurdă, spune Kafka, şi a trebuit să las un sens absurd. Spectacolul însă trangresează perspectiva lui Kafka şi creează un sens personal fiecărui spectator. Nu mizez pe efecte premeditate, ci pe emoţiile momentului, asta înseamnă pentru mine viaţa şi arta pline de diversitate şi de complexitate.
S.C.: Ce conotaţii implică punerea în scenă ca un ceremonial de parastas, cu lumânări pe masă, în Închisoarea de oase?
E.B.: În Scandinavia, când avem musafiri la masă, întotdeauna, punem lumânări pe masă. Nu punem candele numai la morţi şi la parastase. Fiecare apreciază lumânările prin prisma sa, prin grila culturală şi simbolică proprie.
S.C.: Dansurile, muzica tradiţională sau medievală, corurile, acordeonul şi diverse alte instrumente ocupă un loc esenţial în spectacolele dvs. E mai importantă muzica decât textul?
E.B.: Fiecare detaliu, fiecare parte sunt importante într-un spectacol. Actorii au propriile lor scenarii, propriile poveşti, unul plânge, altul râde. Există o parte subliminală, neprogramată, dată de emoţiile fiecăruia, care se naşte de fiecare dată pe scenă. Muzica nu depinde de înţelegerea raţională, atinge cele mai intime părţi ale eurilor noastre, e foarte importantă. Actorii şi spectatorii o simt de fiecare dată altfel. Cântecele, corurile pe care le folosesc merg tocmai pe această idee.
Nu am ureche muzicală
S.C.: De ce puneţi totuşi atâta accent, în poetica dvs. regizorală, pe limbajul nonverbal?
E.B.: Paradoxal este că eu nu am ureche muzicală deloc. La 17-18 ani, când am venit în Norvegia, vorbeam numai italiana şi înţelegeam latina şi greaca. Astfel, modul în care oamenii îmi vorbeau, intonaţia lor însemnau enorm. Făceam eforturi extraordinare să înţeleg, dacă cei din jur erau drăguţi sau ironici, dacă râdeau sau nu de mine pentru că eram italian. Totul era foarte complicat şi astfel am devenit foarte atent la limbajul gestual, la mesajele nonverbale, dincolo de cuvintele pe care nu le înţelegeam. Am încercat să mă apropii de norvegieni, ascultându-le muzica. Ulterior, toată această experienţă am folosit-o în spectacolele mele.
S.C.: Ce vă inspiră muzica la hang, interpretată de Francesco Agnello, prezent în spectacolul Întrebări al lui Peter Brook?
E.B.: Agnello este un muzician excelent, specialist în ritmică şi în percuţii. După ce a descoperit instrumentul hang, ne-a vizitat de trei ori la Festivalul de la Odin, pe care-l organizăm în fiecare vară, şi am colaborat la trei spectacole. Instrumentul hang naşte un ton anume, grav şi suav în acelaşi timp, devenind inconfundabil. Agnello a fost foarte încântat de atmosfera din acest festival al nostru, unde participă întreaga comunitate, tineri, asociaţii de pensionari, poliţişti. Teatralizăm viaţa oraşului în săptămâna Teatrului Odin.
S.C.: Actorii din spectacolele dvs. au origini etnice diferite. Cum reuşiţi să armonizaţi toată această diversitate etnică şi culturală?
E.B.: Da, spectacolele mele sunt cu oameni foarte diferiţi, care vorbesc în şaşe, şapte, opt limbi, vin din colţuri diferite ale lumii. Eu însumi am călătorit enorm, şi, în fiecare loc, de la Peru până în India, am căutat semnificaţiile antropologice specifice. În spectacole nu contează numai esteticul ca ansamblu, ci experienţa artistică a fiecăruia, fiecare detaliu contează. La tremurul fiecărei picături încep un dialog cu mine însumi, nu numai o experienţă estetică. Asta încerc să-i fac să simtă pe actorii mei, să fie ei înşişi liberi să atingă cele mai intime părţi din ei înşişi. Să se asculte pe ei înşişi. Atunci multitudinea de emoţii şi de sensibilităţi se sincronizează de la sine.
Tăcerea, mai importantă decât aplauzele
S.C.: Lumea a suferit, la Sibiu, că nu a putut intra în număr mai mare la reprezentaţiile Închisorii de oase. De ce lăsaţi atât de puţini spectatori în sală?
E.B.: Da, numai în jur de 100-120 de oameni intră de fiecare dată la spectacolele mele. Sunt categoric în acest sens, pentru că eu cred în intimitatea artei noastre, spectatorul trebuie să fie în apropiere de scenă şi de actori. La o distanţă de 7-8 metri se pierde din efectul şi din vibraţiile teatrului. Altfel, de la distanţă, ne uităm la cinematograf şi la televizor, nu mai venim la teatru.
S.C.: Cum aţi simţit feedbackul publicului românesc după spectacole?
E.B.: Judec reacţiile publicului după două elemente: după natura tăcerii şi după aplauze. Aplauzele sunt sau nu entuziaste. Unii aplaudă imediat după încheierea reprezentaţiei, alţii, pur şi simplu, nu pot aplauda. Energia, rezonanţa se prelungesc, spectatorii sunt emoţionaţi şi aplaudă de-abia după câteva minute. Genul acesta de aplauze îl apreciez cel mai mult. Tăcerea înseamnă însă mai mult decât aplauzele. Sunt fericit când spectatorii simt cu adevărat emoţia, atunci teatrul meu "lucrează" în ei cu adevărat şi le atinge cele mai sensibile zone. E o întoarcere spre ei înşişi.
Am fost fascinat de Scandinavia
S.C.: Aţi călătorit în toată lumea, aţi părăsit Italia în adolescenţă, v-aţi oprit în Norvegia, Polonia şi India până aţi ajuns în Danemarca. Care rămâne, totuşi, identitatea dvs.?
E.B.: Am suferit enorm din pierderea limbii. A fost greu după război, când mi-am pierdut şi tatăl. Era imposibil să călătoresc, eram săraci, familia mea trecea prin mari dificultăţi. Când am putut în sfârşit pleca în Norvegia, am fost fascinat să descopăr rădăcinele fiecărei populaţii din punct de vedere antropologic. Am învăţat şi poloneza, şi norvegiana. Învăţând mai multe limbi, am descoperit profunzimi nebănuite.
S.C.: Câte limbi vorbiţi?
E.B.: Vorbesc şase-şapte limbi, dar nicăieri nu simt o delicateţe şi o poezie a limbii ca în limba italiană. Italiana îmi rămâne cea mai apropiată, e prima limbă pe care am auzit-o. Copilul simte reverberaţiile limbii originare încă din burta mamei, e ştiinţific dovedit asta. Pruncul se mişcă în burta mamei după cuvintele pe care le aude, conform unei muzici interioare. Fiecare dansează în limba în care se naşte. Numai acolo se regăseşte şi este el însuşi.
S.C.: Nu aţi trăit însingurarea dezrădăcinatului?
E.B.: Am fost fascinat de Scandinavia. Când eşti în străinătate, capeţi prieteni, care te tratează mai bine uneori decât conaţionalii tăi. Descopăr generozitatea, faţa aristocratică din oameni, asta e cel mai important. E lumină şi umbră în fiecare lucru şi în fiecare dintre noi. Important este să căutăm lumina.
S.C.: Totuşi, unde veţi dori să fiţi îngropat? În Italia?
E.B.: Nu. Vreau să fiu aproape lângă teatrul meu, Odin, din Danemarca. Şi să-i am alături pe actorii mei. Am ales o bucată de pământ, într-un cimitir, lângă o biserică distrusă de invazia protestantă. E foarte frumos locul. Îmi doresc să fiu îngropat lângă actorii mei, în rit catolic, în acest loc. Teatrul e casa mea.
Sibiul are adâncime şi substanţă
S.C.: În finalul Odei progresului, l-aţi văzut pe vânătorul care intră pe scenă şi îi împuşcă pe ceilalţi, în afara orbului muzician, ca pe un Dumnezeu care are putere asupra vieţii şi a morţii?
E.B.: E mult mai simplu decât atât, în spectacol, am dat frâu liber fanteziei şi personajelor ciudate - jumătate oameni, jumătate animale - care se comportă natural. Am pus laolaltă morţi, arlechini, magicieni, femei şi bărbaţi, dar, în ansamblu, noile creaturi se comportă mai bine decât fiinţele omeneşti. În formă de spiriduşi, troli, urşi, stafii sau gnomi, ei aparţin diversităţii, sunt direct sau indirect legaţi de diversitatea din viaţă şi din artă. Ei vor să fie respectaţi pentru că dau prestigiu lumii noi din care fac parte. Finalul este cu adevărat "optimist" (Râde).
S.C.: De ce, totuşi, această odă a progresului este înecată în moarte? Viitorul e aşa de sumbru?
E.B.: Am făcut nişte paralele în spectacol între trecut, prezent şi viitor. Acestea au venit din faptul că am călătorit foarte mult în anii 1970 în America de Sud şi am văzut acolo ce înseamnă aşa-numitul progres educaţional şi ce învaţă copiii la şcoală. Satele tradiţionale erau încă de atunci complet schimbate. La fel, mi s-a întâmplat când am studiat, în India, kathakali (n.r. dans indian clasic, din secolul al XVII-lea, din zona Kerala). Din acest unghi de vedere profesional, am înţeles progresul. Am căutat, prin studiul antropologiei culturale, să mă întorc la sensurile originare.
S.C.: Sunteţi pentru prima dată în România. Ce impresie v-a lăsat Sibiul?
E.B.: Să cunosc România prin Sibiu este foarte important. La Auschwitz nu e plăcut să mergi, dar acolo începi să vorbeşti cu tine, pentru că locul în care te găseşti capătă o semnificaţie aparte de fiecare dată. Sibiul are adâncime şi substanţă, pot să simt asta când mă uit la clădirile din jur.
S.C.: Veţi realiza o coproducţie cu Teatrul din Sibiu, aşa cum a anunţat Constantin Chiriac, directorul festivalului?
E.B.: Mi-aş dori o coproducţie. Nu pot nega însă că situaţia economică de la Teatrul Odin este precară ca peste tot în lume. Vom vedea, poate aranjăm cumva lucrurile. Oraşul Sibiu mă atrage, are o energie şi nişte vibraţii aparte, mi-ar plăcea să lucrez aici.
Descarcă programul FITS 2010 aici.