În prima dintre ele, Mihai Şora şi Luiza Palanciuc au conferenţiat pe tema Brâncuşi, Fondane, Cioran sau despre riscurile întrebărilor. Pornind de la "de ce"-ul existenţialist, Şora şi Palanciuc au pus în evidenţă conexiunile sinuoase între cei trei iluştri români care, deşi locuiau în acelaşi timp în Paris, au avut puţine interacţiuni sau deloc. Fondane a scris de Brâncuşi, arată Mihai Şora (autorul unei propoziţii admirabile prin imposibilitatea ei faptică pentru cei mai mulţi dintre noi: "Am fost în atelierul lui Brâncuşi"), în schimb între Cioran şi Brâncuşi nu a existat nicio legătură. Iniţiatori ai Fundaţiei Restitutio Benjamin Fondane, Mihai Şora şi Luiza Palanciuc au realizat un film folosind lucrările artistului figurativ Alain Maison şi fragmente din scrierile lui Fondane. Un prim volum din opera vag cunoscută în România a lui Benjamin Fondane va apărea, de altfel, la editura Polirom. Şi încă un detaliu sclipitor remarcat de Mihai Şora: angoasa naşte întrebarea, nu e întrebarea.
Un lucru trebuie spus despre Mihai Şora. Distinsul filozof, născut în 1916, luptător în rezistenţa franceză, coordonatorul Bibliotecii pentru toţi care a pus multora dintre noi baza literaturii contemporane, face parte dintre acei boieri ai minţii pe cale de dispariţie. Definitoriu prin eleganţa ţinutei intelectuale, dar şi fizice, cu maniere impecabile, o vivacitate de invidiat, o surprinzătoare deschidere spre nou, domnul Mihai Şora reprezintă unul din marii aristocraţi ai culturii române. Din aceeaşi zonă a valorii intelectuale şi a vivacităţii vine şi protagonistul celei de-a doua conferinţe de excepţie din FITS 2010, Eugenio Barba.
Eugenio Barba sau refuzul clasicităţii
"Trebuie să ai pe cineva pentru care să traversezi deşertul". Cuvintele lui Eugenio Barba rezumă o întreagă filozofie de viaţă pentru care se fac ani de psihoterapie. Regizorul italian pare să fi aflat devreme lucrul ăsta, căci la 25 de ani l-a întâlnit pe Jerzy Grotowski care îi va deveni acel cineva pentru care Barba va muta munţii din loc.
De o vivacitate ieşită din comun pentru cei 74 de ani ai săi, Eugenio Barba vorbeşte cu patimă strunită despre identitatea sa de emigrant. Plecat la 17 ani din Italia natală ca să lucreze ca sudor în Norvegia, Barba se va revendica în întreaga sa existenţă, personală şi profesională, de la statutul de emigrant, de străin, un apatrid călător, permanent în căutare, nestăpânit în a cunoaşte, niciodată mulţumit de cât ştie, nicăieri acasă, poate doar la ferma daneză din Holstebro pe care a transformat-o în legendă, după o reţetă personală, sub numele de Odin Teatret. Uimitori la Barba sunt ochii, vii, cu o privire pătrunzătoare, scrijelitoare care pare că vede dincolo de aparenţe, capabilă să detecteze falsitatea, dar şi mâinile, fremătătoare, dând plasticitate cuvintelor. Răspunzând unei întrebări, regizorul recunoaşte că gesticulează mai mult când vorbeşte în orice altă limbă decât italiana natală (normal), asta deşi stăpâneşte bine uimitor de multe limbi, lucru care l-a făcut pe Jerzy Grotowski să îi scrie, la un moment dat, că cei care ştiu două, trei limbi străine sunt ca drogaţii, vor să le ştie pe toate (conform volumului Pământ de cenuşă şi diamant, publicat de editura Ideea Europeană). Din cărţile sale, am dedus că Eugenio Barba vorbeşte engleză, franceză, rusă, spaniolă, poloneză, cehă, suedeză, norvegiană, daneză, idiş şi un dialect hindi. Emigrant în viaţă, Barba este emigrant şi în limbă. S-ar putea spune despre el că este incapabil să stea locului, dar şi limbajului.
Acest neastâmpăr şi "formaţia" sa de autodidact îl ajută să nu înţepenească într-o formulă teatrală, să nu devină autosuficient. Evoluţia gândirii sale asupra teatrului, prezentată în cartea lansată la Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu 2010, Teatru. Singurătate, meşteşug, revoltă este o dovadă a acestei stări de perpetuum mobile. Impulsionat de Grotowski, învaţă să îşi caute propria cale pe care o va perfecţiona continuu sau o va corecta atunci când nu dă rezultate. Cu toate acestea, "Odin Teatret aparţine unui tip de teatru care nu mai e la modă. Am devenit clasici. Asta e moartea teatrului". Răspunsul lui Eugenio Barba la o asemenea stare nu este resemnarea, dimpotrivă, el mizează pe un fel de tinereţe fără bătrâneţe (vizibilă la propriu în cazul său, ca şi în cazul unul alt "tânăr", Mihai Şora) pe care regizorul o explică. "Tânăr este cel care refuză să devină adult, adică să accepte compromisurile vieţii şi care crede că există un loc protejat de societate, teatrul, în care se păstrează copilăria". Din acest soi de oameni e făcut poporul secret al lui Barba, cei care fac teatrul care îl interesează pe el şi cei care au nevoie de teatrul ăsta în care emoţia este dincolo sau în afara raţiunii.
Din experienţa emigraţiei, cu accente rasiste, a tras concluzia că arta a devenit alibiul pentru a camufla diversitatea. Actorii săi, aleşi dintre cei respinşi de universităţile de teatru, diferiţi unii de alţii, şi-au găsit în eterogenitatea lor unitatea de grup. Reuniţi graţie acestei identităţi în companii, ei sunt cei care formează al treilea teatru, după teatrul oficial sau cel de avangardă. Identitatea Odinului rezidă în capacitatea fiecărui actor de a fi el însuşi, fără a se manieriza şi fără a manieriza relaţiile dintre ei, oameni care se cunosc atât de bine (unii sunt de 30 de ani în companie). O soluţie antimanieră ar fi să pornească lucrul la un spectacol de la un punct care nu le place ceea ce va determina un refuz, adică să înceapă din direcţia opusă celei în care ar dori să ajungă. Şi contrar aşteptărilor (superficialitate detestată de regizor), Eugenio Barba indică drept exemplu ca posibil impuls prim detestabil în sine, commedia dell' arte. "Toată viziunea lui (Giorgio) Strelher e foarte şerbetizată" (traducerea metaforică aparţine lui George Banu care cita pe altcineva, cu regret, nu imi amintesc pe cine).
De altfel, în opinia lui Eugenio Barba, ascendenţa ne-o asigurăm singuri, ca persoană sau ca grup. Tradiţia o construim singuri, fiecare dintre noi îşi stabileşte genealogia. Stanislavski, Meyerhold, Eisenstein, Brecht, Grotowski, enumeră italianul printre bunicii săi. "Morţii nu mor niciodată, ei sunt în noi", depinde doar cum te raportezi la ei.
Una dintre formele de "dialog" cu morţii este sfidarea, adică să te dezveţi de ceea ce ai învăţat pentru a păstra permanent sinceritatea actului. Urmează revolta împotriva propriei persoane, a propriei tendinţe spre compromis. Intransigenţa funcţionează faţă de sine însuşi. O altă variantă de comunicare cu "bunicii" este transmiterea care funcţionează ca o imagine dublă, obiectivă şi legenda. Imaginea obiectivă poate interesa pe oricine, dar nu este metoda companiei lui Barba. Odin Teatret a ales legenda pe care nu o poate împlini decât cel care o face. Legenda înseamnă să fii responsabil în faţa unei instanţe superioare. "Trebuie să ai pe cineva căruia să îi oferi excelenţă", reia Eugenio Barba ideea de început. Pentru el, această instanţă superioară a fost Jerzy Grotowski.
Descarcă programul FITS 2010 aici.