Cu ce m-am întors de la TIFF 2010

TIFF-ul a luat sfârşit dar o parte din filmele văzute acolo au rămas cu mine.

Ca în orice festival, au fost filme bune şi mai puţin bune, câteva interesante şi cîteva foarte bune. Despre acestea din urmă simt nevoia să povestesc, amânând puţin, în felul acesta clipa despărţirii de ele şi depozitarea lor firească în valiza cu TIFFamintiri.

Aşadar, iată ce-mi propun să nu uit:
când am fost învăluită şi răpită de Metropolis, savurând hipnotic cele 147 de minute de peliculă reînviată sub vraja muzicii stranii şi atemporale interpretate live de Antonio Bras
când m-am bucurat, în ciuda frigului de afară, de fiecare secvenţă de balet plus cinema din Pantofiorii roşii, film din 1948 al britanicilor Powell şi Pressbuger, pe care nu-l văzusem până atunci şi a cărui scenografie m-a uluit de la un capăt la altul al filmului.
când am descoperit un Henri-Georges Clouzot necunoscut, experimental, artist în căutarea absolutului, "damnat" şi condamnat la un Infern ne-sfârşit, pe cât de trist, pe atât de fascinant.
când am com-pătimit alături de Mama coreeanului Bong Joon-ho, convinsă de dreptatea acesteia şi lăsându-mă condusă şi "manipulată" cu iscusinţă până la ultimul cadru. Ce-şi poate dori mai mult un spectator?!
când mi-am potrivit bioritmul cu cel al celor doi pierduţi de lume din How I Ended This Summer (Rusia) pentru a nu rămâne cu un pas în urma lor pe acel "lung drum al zilei către noapte", a fiinţei către nefiinţă...
apoi, au fost Hiroshima (Uruguay) şi Huacho (Chile) , filme pe care le-am adoptat, din motive la fel de diferite ca şi ele şi pentru al căror stil vizual şi ritm mă antrenasem de-a lungul întregii ediţii. Cu toate acestea şi ca o paranteză, am clacat la Café Noir al coreanului Jung Sung-il, critic de film şi regizor în acelaşi timp, când bioritmul meu cuminte s-a revoltat şi a cedat pe la minutul 157. Asta e! De unde şi vorba înţeleaptă: more is less, de care prea puţini îşi amintesc la timp
au mai fost... şi mult aşteptatele premiere româneşti... inegale, revelatoare, banale, pretenţioase, interesante... dar despre acestea din urmă, poate, cu altă ocazie.