Palmaresuri şi antitopuri paralele la TIFF 2010 (I)

I. Care ar fi palmaresul dumneavoastră personal - cu 3-5 premii, cu titulaturile (titlurile) şi motivaţiile respective -, pentru tot ce aţi văzut / auzit / citit / trăit la Cluj, la TIFF 9?
II. Aţi putea compune şi un antitop, pentru zonele eventual gri, violet sau altfel colorate, din ce aţi văzut / auzit la TIFF 9?
 
Florin Barbu:Cel mai bun eveniment cultural din România
 
I.1. Fără nici o urmă de îndoială, pe locul întîi a fost, este şi va rămîne proiecţia absolut specială cu Metropolis. Pe lîngă faptul că am văzut varianta integrală a filmului lui Fritz Lang, adică şi cele vreo 20 de minute găsite la Buenos Aires, perfect integrate în ceea ce era deja o capodoperă, am avut privilegiul unei vizionări fundamentale. Muzica pe care a pregătit-o muzicianul german Antonio Bras (rămas fără voce) şi care a acompaniat filmul a adus, într-un mod hipnotic, Metropolis în zilele noastre, cu obsesia bolnavă pentru perfecţiune şi cu goana neîntreruptă către utopiile de tot felul.
Dacă, la început, am fost niţel contrariat de sonorităţile electronice, oarecum repetitive, în orele în care muzica lui Bras m-a bîntuit, am ştiut că, pentru acum, nu putea fi nimic mai potrivit. Iar despre film "decît" atît: montaj, tăieturi, scenariu, joc al actorilor, regie, subiect, adică tot ceea ce ne face să dăm cu adjectivu' la filmele de zi cu zi, a fost spus încă din 1927.
Şi tot pe primul loc, reîntîlnirea cu Alex. Leo Şerban.
 
2. Pe locul al doilea aş pune chiar... TIFF-ul. Pur şi simplu, a fost cea mai bună ediţie. Selecţia filmelor, proiecţiile în aer liber, palmaresul, organizarea, invitaţii, discuţiile, voluntarii, totul este la superlativ. Obrigado Tudor Giurgiu, Mihai Chirilov şi tuturor celorlalţi care articulaţi, de nouă ani, cel mai bun eveniment cultural din România!
 
3. La egalitate, două filme româneşti, pentru că nu vreau să fac o departajare inutilă. În ordine alfabetică: Aurora, ultimul Cristi Puiu, şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, de Andrei Ujică. Ambele, esenţiale pentru filmul românesc şi pentru o revenire / regăsire, dintr-o prea lungă şi epuizantă luptă cu istoria recentă. Obligatoriu, de revenit asupra lor.
 
4. Mundane History / Poveste anodină, regia Anocha Suwichakornpong, Thailanda - Trofeul Transilvania - m-a cucerit imediat. La fel, premiile de interpretare.
 
5. Solidaritatea directă şi fără rest, în faţa retrogradei legi a cinematografiei.
 
II. Despre zonele gri... Păi, ar fi, de departe, cerul... gri şi degrabă vărsătoriu de ape. Apoi, palmaresul Zilelor Filmului Românesc, la fel de anapoda ca în 2008. Unele comentarii enervante şi "pe lîngă", la filmul lui Andrei Ujică.
 
Laurenţiu Brătan: Protestul faţă de iniţiativa legislativă a lui Sergiu Nicolaescu
 
I.1. Din tot ce am văzut la TIFF 2010, filmul Hadewijch, al lui Bruno Dumont, m-a impresionat cel mai tare, deci l-aş pune pe primul loc. E minimalist, în stilul caracteristic al regizorului, profund şi puternic. E, de asemenea, foarte actual - vorbeşte despre fanatism în sens larg, aplicat, evident, la fanatismul religios. E remarcabil prin faptul că are puterea să observe că fanatismul e acelaşi, fie că vine dinspre islamism, fie dinspre creştinism, şi că salvarea poate veni chiar de lîngă noi, cînd / de unde nici nu ne aşteptăm.
 
2. Pe locul doi aş pune Proclamaţia de la Cluj - protestul faţă de iniţiativa legislativă a lui Sergiu Nicolaescu, care ar arunca din nou cinematografia română într-o producţie dominată de lipsa de valoare artistică.
 
3. Pe locul trei aş pune evoluţia TIFF - un festival care creşte de la an la an şi care a ajuns la un nivel remarcabil.
 
II. Mă rezum la filme, că asta am făcut în cea mai mare parte a timpului - am văzut filme.
 
1. Filmul Last Conversation, din competiţia oficială, care ar putea merge ca experiment de maximum 20 minute, dar care, întins la 73 minute, e insuportabil. În plus, juriul i-a dat şi un premiu special - aş fi curios să aflu motivaţia!
 
2. Filmul sîrbesc Oraşul diavolului, tot din competiţie, plin de clişeele cinematografiilor balcanice şi fără nici o originalitate.
 
3. Omnibusul turcesc Poveşti din Kars, cu un titlu exotic şi atrăgător, dar cu un conţinut dezamăgitor
 
Andrei Creţulescu: În zona gri: atitudinea cineaştilor români faţă de critică
 
I. Telegrafic şi într-o ordine aleatorie, menţionez menu-ul românesc (de la maturul Marţi, după Crăciun şi ambiţiosul Aurora, pînă la revigorantele scurte Lord, Colivia sau crowdpleaser-ul definitiv Captivi de Crăciun, trecînd prin dulcegării de ieri - Angela merge mai departe - şi de azi - Bună! Ce faci?, plus guiltypleasure-ul absolut Declaraţie de dragoste: bufetul neaoş ar fi săturat orice înfometat şi asta fără a mai pune la socoteală desertul, recte premiantele Medalia de onoare şi Felicia, înainte de toate), proiecţia cu restauratul Metropolis (antologică, deopotrivă, în ciuda&datorită acompaniamentului industrial), prezenţa lui Wim Wenders (în festival - cu sublimul Nick's Movie, picturalul Don't Come Knocking şi director's cut-ul Until the End of the World - şi pe scenă, în momentul inenarabil al protestului citit de "medaliatul" Victor Rebengiuc), ziarul Aperitiff (versiunea românească, de toate zilele, indispensabilă, şi varianta în engleză, splendidă, care mi-a reconfirmat că nouă, celor care scriem, ne pasă mai mult decît am vrea să credem şi cu siguranţă mai mult decît ar vrea alţii să admită) şi, bineînţeles, prietenii, prosecco-ul, margaritele şi white russian-urile, fără de care cel mai frumos festival din România ar fi la fel de frumos, dar mult mai însetat.
 
II. În zona gri, s-ar înscrie atitudinea cineaştilor faţă de critică - şi nu, dragii noştri, n-avem nevoie de validare şi nici de mulţumiri şi nici de zîmbete şi nici de ciorbe, avem nevoie să recunoaşteţi că aveţi nevoie. De noi.
 
Codruţa Creţulescu: Cît timp există un asemenea public, lupta nu e pierdută
 
I.1. Metropolis. La 83 de ani de la premieră şi cu aproximativ 50 de minute mai lungă decît versiunea anterior considerată drept definitivă, capodopera lui Fritz Lang rămîne unul dintre cele mai mari filme făcute vreodată şi sprijină teoria (la care, parţial, ader) cum că tot ce era de spus în materie de cinema s-a cam spus înainte de apariţia sonorului şi / sau a filmului în culori.
 
2. Mihai Chirilov. De la an la an, pare tot mai omniprezent (ştiu, cuvântul n-are, în teorie, grade de comparaţie, dar în acest caz special capătă legitimitate gramaticală), coordonînd lansări, prezentînd echipe şi moderând Q&A-uri. Cu toate astea, are totuşi energie suficientă, cît să-nchidă crîşmele post-party şi să nu-şi neglijeze prietenii. Şi, dacă tot am intrat în subiectul "echipă", atunci o menţiune specială se cuvine Danei Boghean-Melconian şi Ancăi Macoviciuc... Ştiu ele de ce!
 
3. Publicul din Cluj. Probabil unicul public din această ţară capabil să stea în frig (păturicile HBO au ajutat, dar ceva răceli / gripe tot s-au petrecut) ore bune, numai pentru a vedea filme. Cît timp un astfel de public există, lupta nu e pierdută.
 
4. Volumul New Romanian Cinema. Idee pusă-n practică de acelaşi Mihai Chirilov, ajutat de Ana Maria Sandu, jumătate din colectivul defunctului Republik, niscai doamne "criticărese" cu ştate vechi şi stranieri de serviciu, de tipul Jay Weissberg - şi editată cu ajutorul Institutului Cultural Român.
 
5. Proclamaţia de la Cluj: www.tiff.ro / stire / proclamatia-de-la-cluj / 95. O dovadă rară de unitate în cadrul unei bresle altfel teribil de scindate. Mai bine mai tîrziu decît niciodată.
 
II.1. Bila neagră: acompaniamentul muzical asigurat de Antonio Bras proiecţiei cu Metropolis, distonant de modern şi supărător de egal (aproape nici o modificare de ritm între scene de diferită intensitate dramaturgică) şi doar vag mai suportabil în partea a doua a filmului.
 
2. Bila gri (amar): Proclamaţia de la Cluj. Dincolo de emoţia simţită, ceva nu-mi dă pace: faptul că iniţiatorii / semnatarii au uitat să-i întrebe şi pe criticii şi jurnaliştii de cinema dacă nu cumva vor să se alăture protestului, în mod oficial, şi să fie nominalizaţi, ca atare, de către Victor Rebengiuc. Ar fi fost plăcut ca, măcar o dată, să nu fim doar o masă anonimă care le sprijină necondiţionat iniţiativele. Ar fi fost plăcut ca, măcar o dată, să ne considere de-ai lor...
 
Mihai Fulger: Momentul magic al Proclamaţiei de la Cluj, filmele Aurora şi Metropolis
 
I. 1. Proclamaţia de la Cluj (protest împotriva legii păstorite de Sergiu Nicolaescu), în lectura lui Victor Rebengiuc. A fost momentul magic al ceremoniei de premiere.
 
2. Prima proiecţie publică din ţară a Aurorei lui Cristi Puiu, cel mai curajos şi cel mai radical film românesc din ultimii 20 de ani.
 
3. Proiecţia de la Cinema Republica a Metropolisului lui Fritz Lang, acompaniat live de către Antonio Bras. A fost prima oară cînd versiunea integrală şi restaurată a putut fi văzută de pe peliculă în cadrul unui festival de film.
 
4. Mundane History / Poveste anodină de Anocha Suwichakornpong, supernova thailandeză a competiţiei de anul acesta.
 
5. Café Noir (Coreea de Sud), debutul în regie al criticului de cinema Jung Sung-il, bizareria / bijuteria postmodernă a ediţiei TIFF 2010.
 
II. Cum, în ultimii ani, am învăţat din proprie experienţă cît de dificil este să organizezi un festival de film în România, nu îmi permit să reproşez nimic TIFF-ului, care rămîne cel mai ambiţios şi cel mai important eveniment cinematografic autohton. Mi-ar plăcea însă ca "presarii" din minunatul Cluj să înveţe odată şi odată ce înseamnă jurnalismul şi critica de film.
 

A doua parte a anchetei, ce cuprinde răspunsurile primite de la Cristi Luca, Cristi Mărculescu, Magda Mihăilescu, Valerian Sava, poate fi citită aici.