Într-unul din cei mai buni ani pentru filmul românesc, a apărut noua lege a cinematografiei, iniţiată de senatorul Sergiu Nicolaescu, care ar putea distruge şi mărunţii paşi pe care cinematografia românească i-a făcut în ultimii ani. Protestul şi proclamaţia de la Cluj constituie momentul politic al TIFF-ului, extrem de necesar şi de urgent, poate chiar prea puţin mediatizat.
Început de capitol
Cîţiva critici străini aflaţi la TIFF nu au înţeles jocul ironic pe care directorul artistic al Festivalului, Mihai Chirilov, l-a propus odată cu afişarea imaginii lui Ceauşescu pe coperta numărului dedicat noului cinema românesc. În aceeaşi eroare s-au aflat şi atunci cînd filmul regizorului Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, a fost văzut drept un cîntec de slavă adus Conducătorului iubit. Ultimul film din trilogia dedicată căderii comunismului (celelalte două filme, Videograme dintr-o revoluţie şi Out of the Present) nu este nici documentar, nici film de montaj, este o ficţiune construită cu persoane istorice. Din viaţa şi activitatea tovarăşului Nicolae Ceauşescu sînt montate, în ordine cronologică, momente esenţiale ale istoriei sale politice, puse în ramă de procesul din 22 decembrie 1989. Cu discursuri terifiante şi maladive (unele total necunoscute pînă acum), pline de nonsensuri şi de aprecieri aberante, de pildă, despre poezie, simbolism sau capitalism, sau complet vrăjit de aberaţii colosale precum cea din Coreea de Nord, Ceauşescu nu arată mai complex sau mai uman în această succesiune de imagini reale montate într-o posibilă privire personală asupra propriei vieţi. Acest montaj doar clarifică autosuficienţa, rătăcirea şi abilităţile unui personaj care a ştiut, însă, cum să cîştige şi să menţină puterea, în condiţiile în care ceea ce conta era ţara, nicidecum oamenii care o locuiau. În mod clar, nu putem şti ce ar fi ales Ceauşescu pentru o autobiografie, însă personajul istoric ar fi fost mîndru de oricare dintre momentele înregistrate pe peliculă, tocmai pentru că nu există cutremure de personalitate sau rupturi ideologice, ci doar o consecventă şi transparentă conservare a eului. Nu ştiu cărui spectator i-ar fi folosit inserturi explicative despre persoanele din jurul lui Ceauşescu sau despre realitatea crudă din vieţile românilor, cînd discursurile prezente în film, cele scrise de alţii şi, mai ales, cele compuse pe loc de propria-i minte conţin orori inimaginabile, şi nu mă refer la nivelul lingvistic. Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este şi un exerciţiu esenţial pentru memoria şi morala politică, dincolo de stilistica filmică inovatoare în ceea ce priveşte manipularea şi construcţia ficţiunii cu ajutorul exclusiv al imaginilor documentare.
Într-un similar demers eliptic, însă cu altă perspectivă şi cu alte resurse, ultimul film al regizorului Cristi Puiu, Aurora, probabil cel mai aşteptat film românesc, pune la încercare curajul, imaginaţia şi toleranţa spectatorului, într-o experienţă cinematografică rară. Povestea lui Viorel, omul care s-a hotărît să ucidă mult înainte ca filmul să înceapă, trebuie minuţios şi suplu descifrată în cele trei ore (tot atît durează şi Autobiografia...), fără ca în final să fi aflat toate conexiunile dintre acţiuni sau dintre personaje, fără să ne fi lămurit clasicele relaţii de cauzalitate sau fără să-l fi înţeles pe deplin pe marginalul rătăcit în propria istorie pe care a crezut că, în sfîrşit, o controlează. Odată cu fiecare minut care se scurge aflăm elemente noi, dar care nu imediat sau definitiv ne schiţează personajul sau ne lămuresc situaţia, tocmai pentru că acest cinema direct ne conduce, pas cu pas, descoperind odată cu Viorel realitatea sau, mai bine spus, o perspectivă asupra realităţii. De la bun început urmărim degradarea acestui individ fie cu distanţă, fie cu empatie, într-un du-te-vino emoţional schizofrenic. Schizoidia se instalează tocmai pentru că imaginea criminalului clişeizată de televiziune sau de către cinema-ul de gen nu corespunde acestui profil, relativ familiar sau măcar îngăduit de psihicul nostru erodat de locuri comune.
Crima nu este privită nici cu înţelegere, nici cu judecăţi, lăsîndu-i pe spectatori să se prindă şi să se surprindă. Începutul zilei sau debutul oricărui lucru şi eveniment, aşa cum sugerează titlul, dau speranţa unei repuneri într-o ordine benefică, bine-venită sau binemeritată.
Cele mai bune filme prezente la TIFF, Aurora şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, sînt două piese extrem de importante din punct de vedere stilistic şi de perspectivă cinematografică, semnînd amîndouă un soi de pact, în care spectatorul angajat are prioritate. La Gala de decernare a premiilor, în prezentarea regizorului Liviu Ciulei (premiat pentru întreaga activitate), actriţa Irina Petrescu amintea de preistoria cinematografiei române, în vreme ce istoria este făcută de regizorii ultimilor ani.
Emoţia, înainte de toate
Acum cîţiva ani încă, ne plîngeam că cinematografia românească pendula disperat între excelenţe şi rebuturi. Unul dintre regizorii foarte talentaţi şi articulaţi, care au adus poveştile intime şi recognoscibile cu tot arsenalul de emoţii pe care le generează, este Radu Muntean. Marţi, după Crăciun, cel mai bun film al lui Muntean, are din nou o poveste a generaţiei căreia îi aparţine, despre amoruri şi familie, compromisuri şi adevăr, o poveste a unui triunghi amoros, din care nimeni nu iese neşifonat. Reproşul facil al banalităţii unui adulter rezolvabil nu cred că merită luat în seamă, în cazul lui Muntean, care şlefuieşte cu precizie fiecare replică, fiecare lacrimă sau inflexiune a vocii, pentru ca drama foarte familiară, de altfel, să lovească şi să dezechilibreze, cu fiece nouă minciună sau cu fiece reproş. Scris în acelaşi trio - Radu Muntean, Alexandru Baciu, Răzvan Rădulescu -, filmul poate fi privit ca un Boogie mai dramatic, mai categoric, însă, pe de altă parte, mai vulnerabil şi mai alunecos.
Premiul de regie pe care Călin Peter Netzer l-a cîştigat la această ediţie, pentru Medalia de onoare, este binemeritat pentru articularea unei poveşti relativ mărunte despre un veteran de război, care primeşte din greşeală o medalie de onoare şi pe care trebuie să o returneze. Sufocat de refuzul soţiei de a vorbi cu el, din pricina unei poveşti foarte crude legate de fiul lor, şi amendat la fiecare conversaţie telefonică de fiu, plecat de pe vremea lui Ceauşescu în străinătate, veteranul Ion I. Ion are ocazia unei reabilitări sociale şi mai ales familiale, pentru care redobîndirea demnităţii este prioritară. Filmul face slalom printre emoţii, fiind aproape tot timpul alături de acest bătrînel sufletist şi cu păcate (fără interpretarea excepţională a lui Victor Rebengiuc, filmul ar fi arătat mai sărac), urmărindu-i fiecare mişcare cu inima strînsă, chiar dacă la un moment dat povestea este previzibilă. Acest lucru nu-i diminuează tensiunea, ci doar partitura neadecvată a lui Philip Glass, prea agresivă pentru tonurile calde ale poveştii.
Pentru că i-am împrumutat titlul pentru acest paragraf, mă voi opri doar să amintesc pe fugă debutul în regie al lui Răzvan Rădulescu, Felicia, înainte de toate, realizat împreună cu Melissa de Raaf, pentru care cei doi au cîştigat Premiul pentru scenariu, iar Ozana Oancea a luat Premiul de interpretare şi Premiul pentru debut. Pentru că l-am ratat la TIFF, promit un ochi serios asupra poveştii, care cred că poate sta foarte bine lîngă titlurile de mai sus.
Caricaturi şi eroi în comunism
Cu foarte mare bucurie am primit vestea realizării unor filme, a unei trilogii, în fapt, despre rezistenţa comunistă, pe care regizorul Constantin Popescu le realizează. Primul din serie, Portretul luptătorului la tinereţe, tocmai a fost văzut la Cluj, în cadrul Zilelor Filmului Românesc şi, chiar dacă un astfel de film nu a mai fost făcut la noi, conceptul filmului este în dezavantajul poveştii. Chiar dacă se invocă modelul filmului lui Soderbergh, Che, care nu cred că e cea mai bună soluţie pentru o astfel de poveste, trebuie spus că Portretul... beneficiază de o distribuţie reuşită şi de o imagine minunată. Însă simpla succesiune a unor întîmplări din viaţa din munţi a lui Ioan Gavrilă Ogoranu şi a grupului său nu cred că poate recupera astfel de subiecte decît la nivelul de reconstituire marca History. Haiduci la vorbă şi la port, surprinşi de o cameră în alb şi negru în momente vesele şi triste, dar mult prea evident eroi înainte de vreme, puşi într-un contrast gros şi prea caricaturizat cu comuniştii (Răzvan Vasilescu este singura faţă comunistă într-o interpretare autentică), personajele devin scenografie şi au aura eroică de la primul cadru.
Un lucru similar, însă mult mai tuşat se întîmplă şi cu filmul lui Titus Muntean, Caravana cinematografică, film care face ca atitudinea şi comportamentul unui activist zelos, venit într-un sat cu caravana cu filme de propagandă, să fie total neinteresante, ba chiar plicticoase. Atunci cînd personajul central este acest activist (interpretat corect, în limita dialogurilor anapoda, de către Dorian Boguţă) şi totul gravitează în jurul lui, tuşele foarte groase se ciocnesc ineficient de fărîmele de umanitate la care trebuie musai să vibrăm.
Filmul Mănuşile roşii al lui Radu Gabrea rămîne în acelaşi ton acuzator şi demonstrativ din Cocoşul decapitat, acum într-o poveste a unui intelectual din anii '50, supus anchetelor odioase din puşcăriile comuniste. Cînd vine vorba despre subiecte politice sau istorice cum sînt şi cele de sus, filmul românesc nu cred că şi-a găsit nici tonul şi nici îndemînarea. Fie cad în ridicolul şi kitschul de tip Nunta mută (de care Caravana... se apropie), fie se instalează într-un soi de talmeş-balmeş istoric şi emoţional, la care memoria colectivă nu are cum să nu vibreze, exact din acelaşi motiv: toţi sîntem anticomunişti.