Filmul românesc (nou) şi familia - TIFF, 2010

Nu am mai văzut demult atîtea filme româneşti noi, ca la TIFF-ul de anul acesta. Cele mai multe dintre ele dacă nu "mi-au plăcut" (termenul e, oricum, restrictiv) neapărat, m-au interesat. Datorită subiectelor alese, foarte actuale, şi a modului deloc convenţional în care majoritatea regizorilor le tratează.

Despre Marţi după Crăciun, în regia lui Radu Muntean (scenariul Răzvan Rădulescu, Alexandru Baciu şi Radu Muntean), am auzit următoarele comentarii: ei, ce mare lucru, încă un film despre adulter şi criza bărbatului de 30-40 de ani... Nu cred că e aşa de important cîte filme apar pe tema asta, ci cum este tratată o atare situaţie, frecventă în viaţa generaţiei de mijloc, cea care "duce greul" (economico-social...) în momentul de faţă.

Iar în filmul lui Radu Muntean "situaţia" este tratată impecabil. În buna tradiţie a filmelor româneşti de altădată, s-ar fi ajuns, în cazul unui asemenea subiect, la locuri comune şi dramatism excesiv. Aici, momentul în care Adriana (Mirela Oprişor), soţia lui Paul (Mimi Brănescu), află că soţul ei e îndrăgostit de altă femeie este, în opinia mea, unul dintre cele mai bune ale genului (din filmele româneşti). Felul în care Adriana primeşte vestea, trecînd de la calmul uluit la furie şi apoi la dezgust e, după mine, cel potrivit. Mirela Oprişor îşi gestionează subtil personajul, care reuşeşte să fie psihologic credibil pînă la sfîrşit.

Care sfîrşit nu e deloc convenţional, ci veridic. Paul alege să se mute cu iubita lui, dar nu pare prea încîntat de acest lucru. În acelaşi timp, decide să rămînă alături de familia lui, într-un mod implicat, dar nu în sens "tradiţional". Finalul reuneşte familia extinsă de Crăciun, la părinţii lui, aşteptînd cadourile de la moş, în timp ce fetiţa are în gură aparatul făcut de amanta soţului, dentista...

Cred că filmul lui Radu Muntean va avea succes de public, dintr-un motiv simplu: subiectele personale nu sînt prea frecvent abordate în filmele româneşti. Sau, mai bine-zis, nu reprezintă firul narativ principal, sînt aproape întotdeauna amestecate cu unele sociale. Dar şi pentru că regizorul a reuşit să dozeze dramele şi stările personajelor.

Felicia, înainte de toate, în regia Melissei de Raaf şi a lui Răzvan Rădulescu, este tot un film care se ocupă de problemele personale ale celor de 35-40 de ani. Mai interesant (deşi, poate, mai puţin aplicat), pentru că nu are în prim-plan o poveste de dragoste în desfăşurare, cu protagonişti care fac amor sub ochii spectatorului. Ci dezbaterea problemelor ce apar în urma unei asemenea relaţii sfîrşite, stricate. În plus, se apleacă şi asupra unui alt capitol al legăturilor familiale, mai puţin analizat (poate doar în Cea mai fericită fată din lume, în regia lui Radu Jude, dar acolo - uşor caricaturizat): cel al interacţiunilor părinţi-copii.

Cea mai mare parte a filmului o reprezintă dialogul dintre Felicia (Ozana Oancea, Premiul pentru Debut şi pentru Cea mai bună interpretare la TIFF 2010) şi mama ei (Ileana Cernat): la propriu, dialogul dintre generaţii... Discuţia dintre ele reprezintă prototipul convorbirilor de acest gen: mama, aparent pozitivă şi aprobînd tot ce face sau spune Felicia; Felicia, părînd calmă şi stăpînă pe o situaţie care, treptat, îi scapă complet de sub control, scoţînd la iveală toate neîmplinirile şi alegerile ei greşite. Poate tocmai acest lucru vor să-l sugereze şi repetatele convorbiri în olandeză (la telefon, dintre Felicia şi fostul ei soţ) - al căror sens nu l-am înţeles exact.

Şi demontînd, în acelaşi timp, miturile legate de succesul plecărilor în străinătate. "Vina" Feliciei, înainte de toate este, poate, că are o structură mai curînd de piesă de teatru, în care se dezbate mult, fără să se ajungă la soluţii. Dar, pînă la urmă, în viaţa de toate zilele nu e la fel?

Iar felul în care vorbesc personajele e diferit de cel urlător, de altădată, din mai vechile filme româneşti. Personajele isterice şi socialul explicit derizoriu nu sînt singura reflectare posibilă a realităţii româneşti. Dacă nu poate fi găsită, în cotidian, puţină normalitate, există măcar discreţia. Şi nuanţele.