Jazz-ul s-a dezis încă de pe vremea lui Django Reinhardt de cerinţele asimilării facile. Piesele lui Django sînt călătorii sonore, rareori poposind în acelaşi loc, un vis secret al muzicienilor de orientare progresivă. A nu se înţelege că ignor cu totul existenţa jazz-ului dansant şi fredonabil, dar acesta merge mai degrabă pe mîna blues-ului, oferind portiţe iniţiatice pentru cei care vin pentru prima dată în contact cu genul. În schimb, jazz-ul adevărat, crîncen, provocator (deopotrivă pentru artist şi ascultător) e cel care o dă mereu cotită ori sincopează, ori dă pe dinafară, care aglomerează degetele performer-ului oferind un discurs muzical ce evoluează pe parcursul unei piese, mai degrabă decît să încerce a sedimenta un anumit nivel de familiaritate sonoră. Pe aceasta se bazează şi caracterul improvizator atît de drag jazzer-ilor veterani. Unii merg pînă la a afirma că, atunci cînd îţi vine să dai din picior, nu mai asculţi jazz.
Roninii, proiectul muzicologului şi muzicianului elveţian Nik Bärtsch, vin cu un future-jazz care se cam revoltă faţă de pretenţiile descrise mai sus. De vină e şi convergenţa genului cu post-rock-ul, care e unul dintre cele mai repetitive soiuri muzicale. La post-rock, obiectivul iteraţiilor este, mai degrabă decît fredonabilitatea, inducerea de transă, de aici şi catalogări precum shoe-gaze rock sau rock ambiental - un gen de rock din care se elimină rostul ritmului, al versurilor, al solo-ului de chitară, accentuînd însă texturile şi repetarea lor ritualică, atentînd la sistemul vegetativ. Adică un rock care nu mai e rock, într-un fel similar cu cel în care nu-jazz sfidează jazz-ul cu propriile arme.
Predispus la aceste abordări e şi minimalismul, nu neapărat unul extrem. În prima parte a albumului Holon se aude mai mult de un instrument, dar nu se aud prea multe note. Cu alea puţine care sînt, se definesc combinaţii familiare jazzer-ilor care se revarsă într-o manieră specifică shoe-gazer-ilor, cu o bătaie ostentativă a pasului pe loc. Nici între piese nu se schimbă multe, poate de aceea toate au acelaşi titlu ("Modul", urmat de un număr, probabil indicator al ordinii în care s-au compus "modulele").
Pe Holon, Bärtsch sună de parcă ar fi singur cu un sintetizator - rece, minimal, geometric, repetitiv, cu unele răbufniri de excepţii de la regulă (ultimele două module trec într-un registru mai vibrant cu ajutorul unui saxofon şi a unui ritm jucăuş). Pe scenă, Bärtsch are o trupă şi o grămadă de instrumente care, la vizionare, capătă brusc rost, colaborează într-o manieră logică, producînd un sound mai puţin monolitic, mai transpirat decît sugerează albumul.
Artistul îşi cataloghează muzica drept zen funk sau ritual groove. Prima ar fi o etichetă potrivită pentru ce se aude pe album (minimalismul calmant vs răbufnirile funk). A doua ar fi mai aproape de varianta live, unde monotonia zen e convertită în repetiţie ritualică, iar funk-ul devine groove, adică e loc totuşi şi de distracţie, de dat din picior, din mînă, ori alte moduri în care jazzer-ul alege să se lepede de cerebralizarea totală a muzicii.