Gărâna Jazz Festival 2011

Gărâna e un sătuc situat la o mie de metri altitudine pe versantul nordic al Masivului Semenic. Undeva la intersecţia medianelor din interiorul unui triunghi desenat între Caransebeş, Băile Herculane şi Reşiţa. De cincisprezece ani, la Gărâna e organizat un festival de jazz, care, prin prisma muzicienilor care îi calcă pragul anual - şi în special în ultimele ediţii - este unul dintre cele mai puternice din Europa. Dincolo de artiştii de primă mînă care vor cînta acolo săptămîna aceasta, de joi pînă duminică, festivalul găzduieşte şi proiecte artistice sau lansări de carte prefaţate şi urmate de discuţii cu autorii sau curatorii evenimentelor. Şi dacă oferta festivalului nu e suficientă, atunci nu e deloc de neglijat natura. Lacul Trei Ape e puţin mai jos de Gărâna, iar Semenicul invită la drumeţii. Sînt şi trasee frumoase pentru bicicletă şi, în timpul festivalului, sînt şi oameni care pot discuta despre Turul Franţei, despre muzică deosebită sau despre aparatură audio de soi, care să vă aducă muzica în casă într-un fel special.
 
Anul acesta, la Gărâna vor evolua opt artişti de prim rang (în formaţii sau cu proiecte proprii), o treabă pe care, din punct de vedere organizatoric, e dificil să o obţii în orice zonă muzicală. În ordinea în care artiştii vor intra pe scenă, G8-ul acestei ediţii e format din Avishai Cohen, Iain Ballamy şi Arve Henriksen (Food), Hiromi, Mathias Eick, Nik Bärtsch, Jan Bang şi Lars Danielsson.
 
Şi, avînd în vedere colaboratorii unora dintre aceşti artişti - Jan Bang, Lars Danielsson sau Hiromi - am putea extinde G8-ul către o cifră şi mai rotundă. Chitaristul norvegian Eivind Aarset va fi pe scenă alături de Jan Bang. În afara discurilor sale care nu ar trebui ocolite - Electronique Noire sau Light Extracts, - Aarset înţeapă sau alintă urechile pe Khmer al lui Nils Petter Molvaer (a fost membru al trupei sale) şi a colaborat cu Andy Sheppard pe dinamicul său disc Movements în Colour. Tot alături de Jan Bang va fi trompetistul Jon Hassell, cu o carieră individuală impresionantă, în care i-a avut colaboratori pe Brian Eno, Jacky Terrasson, Ry Cooder sau pe Jan Bang - acesta din urmă fiind prezent pe unul dintre discurile de jazz cu cele mai frumoase nume: Last Night the Moon Came Dropping its Clothes in the Street (un titlu pe care albumul din 2009 îl împrumută dintr-un poem sufit scris în secolul al treisprezecelea de Jalaluddin Rumi). Jon Hassell a colaborat şi cu Talking Heads sau Peter Gabriel şi a fost elevul lui Karlheinz Stockhausen. Lîngă Lars Danielsson va sta pianistul polonez Leszek Mozdzer, care l-a însoţit pe suedez în activitatea sa muzicală recentă. Pe Mozdzer îl putem vedea şi pe dvd-ul cu înregistrarea ultimului concert susţinut de David Gilmour în turneul On an Island, în Gdansk, în 2007. Tot cu Lars Danielsson va fi şi chitaristul John Parricelli, care a fost partenerul lui Andy Sheppard, Paul Motian, Peter Erskine sau Kenny Weeler în elaborarea unor discuri. Împreună cu Hiromi, pe scenă, va fi basistul american Anthony Jackson, colaborator de cursă lungă al lui Al di Meola şi participant în multe alte proiecte împreună cu Chick Corea, Michel Petrucciani sau Mike Stern.
 
Pentru mine, cel mai aşteptat moment al festivalului e recitalul grupului Nik Bärtsch's Ronin de sîmbătă seara. Prin muzica lor am descoperit jazz-ul puternic conceptualizat, de o actualitate şi de o acuitate compoziţională cum găseşti în cele mai bune creaţii ale rock-ului progresiv sau în proiectele unor compozitori contemporani, precum Alfred Schnittke. În jazz am mai întîlnit forţa şi inspiraţia conceptuală a grupului condus de pianistul Nik Bärtsch pe Napoli's Walls al lui Louis Sclavis.
 
Nik Bärtsch e un pianist elveţian care lucrează din 2001 în proiectul său cel mai renumit, Ronin, împreună cu Björn Meyer (bas), Kaspar Rast (tobe), Andi Pupato (percuţie), alături de care a venit Sha în anul 2006 la clarinet bas. Dincolo de acest proiect, Nik Bärtsch ţine şi recitaluri de pian, în care interpretează compoziţii proprii, sau apare live cu un alt proiect de-al său, Mobile - în care participă şi o parte din membrii Ronin. Caracteristica Mobile e că au apariţii în care se împletesc spaţiile conceptualizate, designul luminos efervescent şi proiecţiile multimedia - MU BLUE e un concept Mobile din anul 2002, desfăşurat împreună cu galeria Löwenbräu-Areal în Zurich, care a constat în treizeci şi şase de ore de prestaţie muzicală ritualică; SEE e un proiect din 2005, derulat împreună cu aceeaşi galerie, un proiect subintitulat a live musical soundpicture.
 
Ca şi în cazul lui Esbjorn Svensson Trio, ceea ce realizezi cînd asculţi Nik Bärtsch's Ronin e că ai de-a face cu muzica unui grup din ce în ce mai legat în ceea ce priveşte drumul acustic pe care-l urmează. Ceea ce răzbate prin compoziţiile Ronin e tocmai unitatea în gîndire şi în act a muzicienilor, indiferent că în spatele acestei unităţi pregnantă e imaginea lui Nik Bärtsch asupra muzicii.
 
Viziunea arhitecturală a grupului în relaţie cu muzica e vizibilă în construcţia modulară a fiecărui disc. Numelei fiecărei piese e Modul, urmat de o cifră, cifrele nefiind, de cele mai multe ori, consecutive. Compoziţiile lor se evidenţiază printr-o repetiţie a aceloraşi teme muzicale în chei diferite, teme pe care formaţia le sparge cu ruperi de ritm acide, teme în care intervin instrumentiştii uneori liric, meditativ, alteori în forţă, pentru a pregăti noi demersuri, care vor fi discutate ulterior, şi pentru a reconstrui şi redimensiona pasajele iniţiale.
 
Muzica lor e ca un organism care se înalţă armonios pe teme pe care muzicienii le cresc în spirală, o spirală compactă, dinspre care lansează ramuri, braţe tematice pe care le vor şlefui în alte piese ori pe alte discuri. Prin insistenţa cu care apasă pe anumite teme, în repetiţia anumitor note şi pasaje, prin felul în care deschid paranteze muzicale personale în cursul acestor teme de ansablu, prin ştiinţa de a genera noi motive muzicale, compoziţiile celor din Nik Bärtsch's Ronin sînt o delectare (uneori produc efecte psihedelice fără să apeleze la normele specifice acestei zone a contraculturii) şi reuşesc să definească un spaţiu al dialogului (în interiorul formaţiei) cum rareori poate fi găsit în muzica actuală.
 
Discurile formaţiei, Randori, Rea, Stoa, Holon (în special Holon) sau Llyria, sînt mărturia unei treceri complexe, datorită căreia înţelegi că în spatele muzicii stau minţi care articulează notele matematic, după o matematică a spiritului în care compozitorii ştiu exact ce vor să spună şi au mijloacele exacte pentru a o face. Nik Bärtsch's Ronin e un exemplu al faptului că muzică nu înseamnă numai inspiraţie sau geniu romantic şi suflet posedat de un daimon. Şi, în acelaşi timp, e un exemplu clar că muzică înseamnă şi delectare intelectuală, nu numai o plăcută cercetare a simţurilor.