Jazzul, prin natura sa, este o îmbinare de elemente care provin din spaţii culturale diferite: de la tradiţiile afro-americanilor, dinspre care vin improvizaţia şi ritmurile sincopate, la promovarea muzicii popoarelor (de către artişti precum Nusrat Fateh Ali Khan, Stephan Micus sau, parţial, Steve Tibbets ori John McLaughlin), la implementarea de elemente tradiţionale, folk (Anouar Brahem) şi pînă la compoziţia realizată în siajul muzicii contemporane (Louis Sclavis, Esbjorn Svensson sau Nik Bärtsch), unde elementele clasice din jazz sînt filtrate prin sitele muzicii contemporane - serialism, muzica concretă, muzica experimentală sau minimalism. Într-o zonă atît de eclectică din punct de vedere structural, numai autenticitatea poate salva un proiect. Adică numai acele compoziţii care vor reuşi să instuie exact ceea ce oferă şi filmele de referinţă: o lume proprie, în care elementele - oricît de diferite - funcţionează sănătos, ca un organism armonios. O lume în care elementele compoziţiei trimit către ceva (spun o poveste despre viaţă şi / sau despre muzică) în mod neostentativ, cu degajare, cu căldură.
Nik Bärtsch conturează un astfel de univers şi, în cazul său, e o realizare cu atît mai salutară cu cît în spatele muzicii întîlnim viziuni filosofico-muzicale care cuprind elemente occidentale şi orientale, structurate în aşa fel încît vechiul (jazz-ul care poate fi dansat) şi noul (jazz-ul intelectual, de ascultat, free jazz-ul) coexistă în forme care actualizează atît muzica contemporană (Steve Reich sau John Cage sînt referinţe asumate de Bärtsch), cît şi dinamismul unor zone populare funk sau hip-hop.
Numele discurilor editate la casa Tonus din Elveţia sau la ECM explică viziunea muzicală a pianistului elveţian. Hishiryo, primul proiect înregistrat de Bärtsch, un proiect solo, îndrumă către zona meditaţiei spirituale orientale unde fluxul conştiinţei e oprit şi unde e deschisă calea de acces spre absolut; modulele de pe Hishiryo vor fi prelucrate pe primul disc al formaţiei lui Bärtsch, Ronin, disc intitulat Randori. Un nume împrumutat din artele marţiale japoneze, unde termenul indică libertatea de evoluţie a fiecăruia dintre cei doi combatanţi, libertate de acţiune prin care un sportiv blochează iniţiativele celuilalt sportiv. Randori cuprinde esenţa trupei Ronin: pasaje meditative frazate (în stilul lui Steve Reich din Music for 18 Musicians) în care două instrumente (basul şi tobele, pianul şi percuţia, pianul şi basul) urmează o aceeaşi partitură, însă nu în timpi identici, apar sub forma unor ample coridoare de trecere spre compoziţiile în care erupe construcţia clasică "întrebare-răspuns" (corespondentul muzical al filmării cîmp-contracîmp), ea însăşi încărcată cu ample rezonanţe funk.
Stoa reprezintă o viziune arhitecturală ce provine din Grecia antică şi care se referă la promenada străjuită de coloane, sau de coloane de o parte şi de un zid de cealaltă parte. Modulele gîndite de Bärtsch au forma coloanelor care, prin repetiţia unui (aparent) acelaşi (ritm, frazare), netezesc calea ce duce spre profunzimi spirituale iniţial nebănuite. Privită de la un capăt, aleea grecească pare o lungă multiplicare a unui element unic; lipsa noutăţii, a necunoscutului, ar trebui să nască sentimentul siguranţei. Astfel îşi gîndeşte şi Bärtsch compoziţiile, ca un drum clădit cu cărămizi modulare; necunoscutul nu există, cotidianul poate fi depăşit prin disciplină, iar ritmul vital organizat e calea spre linişte. Morală stoică.
Holon e un concept filosofic care desemnează orice entitate care este în acelaşi timp un întreg şi o parte. Cînd Platon vorbeşte despre relaţia dintre cetăţean şi cetate, arată că partea (cetăţeanul) e vizibilă din punct de vedere moral în întreg (viziunea politică a cetăţii); în acelaşi timp, cetatea, întregul, este prezentă (devine parte) din conduita generală a cetăţeanului (el însuşi un întreg, chiar dacă la nivel sub-atomic, faţă de cetate), prin legi, de exemplu. Cele două entităţi formează un întreg (holon), care subsumează o multitudine de universuri în care sînt cuprinşi oameni, societăţi, obiceiurile lor precum şi orice altă diviziune putem obţine din universurile tocmai exprimate. Un întreg care îşi găseşte punctul de echilibru la întîlnirea tuturor tensiunilor existente între tot ceea ce are diferit în interior, dar un întreg care nu este infailibil, unul care se poate dărîma atunci cînd sub-ansamblele nu-şi mai recunosc şi coordonează poziţiile. Dacă reperăm aceste sub-ansamble ca noţiuni muzicale, avem imaginea demersului conceptual al lui Bärtsch.
Un demers care se întregeşte cu Llyria, discul din 2010 al formaţiei Ronin, pe care sînt clare toate mărcile trupei, însă totul purtat într-o cheie mai degrabă sentimentală, nu progresivă. E ca o întoarcere spre propriul chip, ale cărui trăsături sînt discutate cu un aer degajat, dulce. Llyria încheie un ciclu logic început cu Randori, faţă de care, pe aceleaşi teme, abordate în acelaşi stil, se poziţionează într-un ritm opus: dacă Randori era în primul rînd nerv, Lyria este în primul rînd sentiment. Astfel, prin această ultimă realizare, Nik Bärtsch's Ronin încheie o etapă compoziţională în urma căreia, disc lîngă disc, trupa elveţiană pare să fi redesenat exerciţiile canonice din fuga clasică.
Ca materiale de construcţie, Ronin are un repertoriu complet. Posiblităţile modulare sînt multiple, tocmai de aceea un concert Ronin e o aventură greu de egalat. Nik Bärtsch consideră că pilonul central al creaţiei sale este misterul şi că acordurile creaţiilor sale au un aer mistic, enigmatic şi valoare iniţiatică. Creaţia sa e numită Ritualic Groove Music şi ideile despre aceasta sînt susţinute în evoluţiile live ale formaţiei de un arsenal vizual reprezentativ. Pînă la urmă, ronin-ul este un cavaler singuratic, întotdeauna liber, care caută o cauză în care să se angajeze. Din exterior poate părea că în conceptul muzical dezvoltat de Bärtsch e prea multă vegetaţie. Însă odată intrat în muzica sa, foietajul acesta ideatic se topeşte. În prim-plan vin ritmul, structura, dorinţa de a-i cunoaşte şi plăcerea de a-i asculta.
Nik Bärtsch, pian. Kaspar Rast, tobe. Andi Pupato, percuţie. Thomy Jordi (bas). Sha, clarinet bas. 10 mai 2012, Sala Radio, Bucureşti.