Liviu Ciulei, un Prospero în filmul românesc

Trei filme, doar trei. Ar putea fi comparat cu unul dintre cei mai enigmatici cineaşti europeni, cu Victor Erice. Acelaşi număr. Ce mult am greşi, însă. Liviu Ciulei nu s-a rătăcit prin timp, nu a aşteptat inspiraţia divină...
 
Pădurea spînzuraţilor ar fi trebuit să fie răscrucea unei cariere ce ar fi înnobilat cinematografia noastră. Artistul nu i-a întors spatele, în chip misterios, cum s-ar putea crede. Repetate "nu-uri" l-au îndepărtat de film pe creatorul unuia dintre cele mai impresionante universuri umane şi estetice din spaţiul nostru cultural. Neputincioşi, noi, cei din cinema, am privit cum ni l-au "furat" teatrul, istoria, vremurile.
 
Să ne închipuim cum ar fi arătat, pe ecran, Baltagul sau Bacantele ori Visul unei nopţi de vară semnate de Liviu Ciulei. Când după cinci ani i s-a dat liber pentru adaptarea shakespeariană, vorba domniei-sale, "visul pierise".
 
Ne-au rămas cele trei filme, Erupţia, Valurile Dunării şi Pădurea spânzuraţilor, pentru a ne aminti, ori de câte ori se iveşte prilejul, nu fără o anumită melancolie, un drum la început înceţoşat, şovăitor, apoi definitiv plasat într-o direcţie ce avea să devină referenţială. Dincolo de convenţionalismul subiectului, Erupţia (1957) aducea, înainte de orice, un simţ al peisajului neobişnuit în peliculele noastre "despre şantiere". Vulcanii noroioşi (ce aveau să fie, apoi, vizitaţi de diferiţi regizori, cu sau fără noimă) aparţineau unui univers teluric, terifiant, imagine nesupusă ridicolelor cutume ale timpului, despre omul care ia în piept vitregiile naturii. Mărturisesc că pentru studenţii-boboci-cinefili care eram pe atunci, Erupţia ne-a pus pe gânduri, cu evidenta sa "voinţă de stil", cu metaforele şi metonimiile sale. Puţin ne păsa nouă de prezenţa aşa zisei actriţe Lica Gheorghiu, mai important era pantoful Evei Cristian lăsat în faţa unei uşi. Nu am fost singurii care nu am înţeles de ce, peste numai trei ani, autorul renunţase la exuberanţa stilistică, se "cuminţise", poate, de dragul coerenţei unei poveşti sobre, cu numai trei personaje, într-un spaţiu paradoxal închis-deschis (un şlep pe Dunăre) angajate într-o istorie marcată, în principiu, de uscăciunile teziste, salvată de cineast printr-o neapăsată întreţinere a secretului fiecăruia. Mihai (Liviu Ciulei), Ana, tânăra lui nevastă (fulminantul debut al Irinei Petrescu), Toma, activistul strecurat pe vas (Lazăr Vrabie) sunt prinşi în plasa unor raporturi minate de suspiciuni, bănuieli, gelozie, determinări nemărturisite, vagi speranţe.
 
Nu mi-aş îngădui să spun: Valurile Dunării pregătea marele salt către excepţia ce avea să fie Pădurea spânzuraţilor, dar bănuiesc că, în laboratorul unui artist precum Ciulei, trecerea prin exerciţiul clasicismului narativ, fie el prilejuit şi de o temă "la ordinea zilei", nu avea să rămână doar o încercare. Forţa unui artist care până atunci părea zăgăzuită izbucneşte: uneori somptuos, alteori halucinant, alte dăţi fixează bornele unei lecturi cinematografice rar atinse, de atunci, în apropierile de lumea literaturii. Poate doar Stere Gulea îi va călca pe urme, în Moromeţii. Într-o structură clasică, Liviu Ciulei introduce arhitecturi cinematografice baroce, într-un ritm ce-i este propriu (George Littera amintea de "poliritmie") şi care va conferi filmului o aură tulburătoare.
 
E greu, cred, să vorbeşti despre "stilul lui Ciulei", atâta vreme cât ceea ce iei cu tine este "stilul Ciulei". Din acelaşi film fac parte secvenţa inaugurală, mărşăluirea prin infernul noroaielor a unei armate tăcute, înfrigurate, văzute din spate, din masa căreia un soldat întoarce brusc capul către noi, întrebător şi barochismul reflectărilor în geamurile caleştii din secvenţa refugiului lui Müller, cu un flaut, o lumină de lumânare şi idei cehoviene ("Omul e totul, domnule Bologa"). Din acelaşi film fac parte lungul discurs în cheie umanistă al lui Klapka ("Crede... în ceva mai presus de noi") şi liniştea bressoniană a "mesei tăcerii" ce precede finalul, cu un Victor Rebengiuc mâncând tihnit, înaintea drumului acceptat spre moarte. După Pădurea spânzuraţilor, restul a fost tăcere.