Paranteză: Deşi saltul de civilizaţie şi de securitate personală pe care îl aduc noile săli de spectacol şi noile stadioane, împreună cu regulile lor de folosire, este incontestabil, ceva se pierde odată cu dispariţia acelor mulţimi mai mult sau mai puţin organizate care umpleau până la refuz, odinioară, toate spaţiile ce îngăduie privirea unui meci, a unui film, a unui concert sau a unei piese de teatru. Un soi de apropiere umană, un anume fior, o anume de senzaţie specială de participare la un eveniment cu totul special, ieşit din ordinarul vieţii dispar. Ar merita povestite, antologate poveştile marilor întâmplări, artistice ori sportive, la care spectatorii au umplut fiecare locşor disponibil pentru a aplauda un moment pe care sigur nu l-au uitat.
Pe afiş stă scris Omagiu lui Liviu Ciulei. Evenimentul constă, în fapt, în proiecţia a două filme documentare, regizate de Costel Safirman (Cornel Cristian, după numele său agreat în perioada comunistă).
Regia: Liviu Ciulei durează 60 de minute, a fost realizat pentru TVR în 1979 şi urmăreşte repetiţiile legendarului spectacol Furtuna, realizat de Liviu Ciulei la sala Grădina Icoanei a teatrului Bulandra înainte de plecarea sa în America. Astă seară se plânge la "Doamna cu camelii" durează 20 de minute, a fost realizat pentru Sahia Film în 1986 şi prezintă trupa de actori (including Ştefan Iordache, Valeria Seciu, Gheorghe Visu, Dan Condurache, Carmen Galin, Mitică Popescu, Leopoldina Bălănuţă, Vistrian Roman, Dinu Manolache) şi regizori (including Cătălina Buzoianu şi Silviu Purcărete) a Teatrului Mic, condus de Dinu Săraru, probabil cel mai important teatru bucureştean al momentului.
Costel Safirman e în sală. La fel, Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc. Nu lipseşte Gheorghe Visu. Şi mulţi, mulţi studenţi şi actori tineri. Parte dintre ei pleacă după momentul Furtuna. După film şi după discursurile, emoţionat-pasionale, ale regizorului filmului şi a doi dintre actorii de atunci: Mariana Mihuţ a fost Miranda, Rebengiuc, Caliban. Lipsesc George Constantin (Prospero), Moţu' Pittiş (Ariel), Ion Caramitru (Ferdinand), Ovidiu Iuliu Moldovan (Antonio), Ştefan Bănică (Stefano), Mircea Diaconu (Trinculo), Gelu Colceag, Fory Etterle, Ion Cocieru (Sebastian), Doina Levintza (costume), Adina Cezar (coregrafie), Theodor Grigoriu (muzică originală).
Premiera s-a întâmplat pe 12 ianuarie 1979. 39 de ani, 2 luni şi 17 zile de atunci. O înregistrare completă a spectacolului nu există. Fragmente din filmul lui Safirman există pe YouTube, versiunea integrală nu e însă disponibilă pe scară largă. Posibil ca proiecţia de la Union sa fie prima cu public. Poate TVR să-l mai difuzat, în stilul său binecunoscut: reclamă ioc, audienţă asemenea.
Şi-atunci? De unde, cum, de ce au apărut atâţia oameni în sala aceasta pe care mulţi o asociază cu locul unde au descoperit cinema-ul, unde au chiulit de-a lungul liceului, unde strecurau o sticlă de ceva de-a lungul geroaselor ierni studenţeşti de dinainte şi de după '89? "Nu te grăbi, n-o să ai probleme să găseşti loc", mi-a spus relaxat un prieten. "Am problemă în a găsi loc pentru palton. Eu stau în picioare. E full şi foarte cald", l-am sms-uit de la faţa locului.
Adevărul e că aveam un nod în gât. Şi că n-am scăpat de el pe tot parcursul serii. Abia dacă am văzut trei spectacole pe viu cu George Constantin. La Nottara şi Naţional. Mai multe la teatru tv, câteva filme şi multe spectacole de teatru radiofonic.
Dar dialogul lui cu Ciulei e altceva, de altundeva. Tot ce spune în bucăţile de interviu care încadrează secvenţele din repetiţii omul poate cel mai admirat din teatrul românesc poate fi rezumat în următoarele vorbe: un spectacol cu Furtuna e reuşit doar dacă înscenează viaţa în adevărul ei cel mai netrucat cu putinţă.
Prin urmare, pare a ne spune regizorul, dacă Prospero vă pare adevărat, dacă îl credeţi fie şi pentru o secundă, este pentru că în el am pus o parte din mine, din Liviu Ciulei omul, creatorul vizitat de orgoliu, de îndoieli, de vise de mărire, de puseuri de umilinţă, de întrebări, de iubire. Şi dacă atunci când îl privim pe Prospero spunându-şi, la premiera din 1979, monologul de final, ne gândim fie şi pentru o clipă că vorbele acelea scrise de Shakespeare cu 400 de ani în urmă ar putea fi la fel de bine să-i aparţină lui Ciulei, este pentru că gândul i s-a împlinit şi adevărul a fost adus pe scenă.
Pe scena aceea înconjurată din trei puncte cardinale de spectatori, în mijlocul căreia Ciulei aşază nu o insulă, ci o scenă pe scenă, din teatrul acela în faţa căruia regizorul îşi parchează Dacia, îşi scoate pachetul de snagoave şi se pregăteşte pentru o nouă zi de lungi repetiţii pe care o priveşte cu o bucurie pe care n-avem să ne ferim a o numi copilărească.
E de sperat că filmul lui Costel Safirman va fi proiectat chiar acolo, în sala (azi-numită) Toma Caragiu (după cum cel despre Teatrul Mic îşi va avea momentul lui de glorie în sală de la Sărindar). Ar fi gest necesar pentru Bulandra, pentru tot ce a însemnat şi înseamnă teatrul pe care Liviu Ciulei l-a reinventat şi ni l-a oferit. Ca un veritabil Prospero.