Iulia Blaga: Pentru care motiv faceți un film despre cazul Crulic?
Anca Damian: Eram în Polonia când am auzit de caz, și primul lucru care m-a impresionat a fost modul în care Claudiu Crulic a murit. O moarte lentă, în săptămâni în care corpul se necrozează înainte de a fi declarat mort. Cu două zile înainte de moarte avea glicemia aproape de zero, nu se mai putea mișca, la întrebări clătina ușor din cap. Am avut revelația cumplitei singurătăți pe care acest om a trăit-o, înconjurat fiind de oameni care au putut să-l privească fără să-l ajute.
I.B.: De ce ați optat pentru varianta unui film de animație?
A.D.: Inițial am pornit de la o formulă de docu-ficțiune. Doream să am un personaj, un ziarist care să interacționeze cu personajele reale ale acestei povești. Am fost la Cracovia de două ori și mi-am dat seama de dificultatea lingvistică a comunicării - nu multă lume vorbește engleza -, și apoi exista o evidentă reținere în a spune ceea ce era de fapt important și valoros. Ceea ce vroiau să declare era autocenzurat, și nu aveam decât niște "talking heads" care spuneau clișee. Și mai erau destui care nu vroiau să dea nicio declarație.
Am făcut o documentare de un an de zile și formula animației a părut concretizată în clipa în care am avut o imensă bancă de imagini preluate de la familie, Procuratură, penitenciar, precum și fotografii făcute de noi. Din toate documentele și toate interviurile luate am recompus miezul acestei povești, care nu putea fi filmat sau înregistrat. De dincolo de moarte, Claudiu Crulic nu mai putea da interviuri. Animația a venit ca o formulă creatoare. Ea oferă și credibilitate, mai mult decât orice re-enactment.
I.B.: În ce stadiu sunteți cu producția?
A.D.: Primele cinci minute de animație sunt realizate. Se lucrează la layout-uri. Povestea este narată din punctul de vedere al lui Claudiu Crulic, adică la persoana întâi, deci din punctul de vedere al victimei. Vocea am scris-o împreună cu Elena Vlădăreanu. Vlad Ivanov - care face vocea lui Claudiu Crulic - a dat acestei povești umorul, distanța și căldura de care era neapărată nevoie. Urmează să finalizăm animația până în luna noiembrie a lui 2010. După aceea, sunetul se va face în Polonia.
I.B.: Cine face animația?
A.D.: Un grup de artiști români: Dan Panaitescu, Raluca Popa, Roxana Bentu, Dragoș Ștefan, Tuliu Olteanu. Ei au adăugat creativitate vizuală poveștii.
I.B.: Ați luat legătura cu procurorii români și polonezi care se ocupă de caz? Au refuzat cumva să vă dea informații pe motiv că ancheta e în curs?
A.D.: E o noutate dacă vă spun că cele mai greoaie comunicări le-am avut în România? Că s-au schimbat trei purtători de cuvânt la Ministerul Afacerilor Externe până am putut primi un răspuns de la ei? În Polonia lucrurile păreau inaccesibile la început, dar am reușit să obțin în fotocopie toate documentele anchetei, de la toate dosarele cazului. Niciun ziarist român nu a reușit să le vadă măcar, iar eu am dreptul să le folosesc în film. Este, de fapt, meritul co-producătorului meu din Polonia.
I.B.: Mai exact, în ce a constat documentarea?
A.D.: În primul rând a ținut de acte. Bineînțeles că accesul la ele a fost parte a acestei documentări. Apoi au fost întâlnirile cu toți cei care au fost implicați în poveste sau colaterali ei. Familie, rude, vecini, gardian, coleg de celulă, medicul care l-a avut în grijă până a murit, oficiali ai Procuraturii și penitenciarului. Uneori poveștile coincideau, dar de cele mai multe ori fiecare știa o altă felie, care corespundea numai parțial celorlalte.
A fost greu, uneori părea chiar imposibil. Aveam mereu o senzație de greutate sufletească când porneam spre Cracovia sau Dorohoi, însă mereu am avut senzația că lucrurile se desfășoară în fața mea mult mai bine decât mă așteptam. Parcă primeam un ajutor, așa, ca un dar. De familia Crulic m-am apropiat foarte mult. Chiar vreau să îi mulțumesc pentru sprjinul pe care mi l-a dat. Am ajuns să-i sun, să-i întreb ce mai fac, ca pe niște cunoștințe vechi de care m-am atașat.
I.B.: Credeți în nevinovăția lui Claudiu Crulic? A fost închis pe nedrept?
A.D.: Toate dovezile din dosar îi demonstrează nevinovăția în legătură cu furtul de care a fost acuzat la data de 12 septembrie 2007.
I.B.: După ce ați stat de vorbă cu atâția oameni care l-au cunoscut, cum îl vedeți acum pe eroul absent al filmului dvstră?
A.D.: De când am început să fac filmul am vrut să evit să am o privire părtinitoare asupra lui.
Am auzit vorbe bune de la vecinii săi din Polonia, care au scris indignați un articol în ziarul local, când au aflat despre moartea lui. Comportamentul lui avea mult respect, compasiune, milă față de cei din jurul lui. Ziarista care s-a ocupat de cazul lui în Polonia, Malgorzata Nocun, a primit multe telefoane de la oameni care l-au cunoscut și care aveau numai vorbe bune despre el. Deși înconjurat de familie, a trăit singur și, deși înconjurat de mulți oameni, a murit cumplit de singur, luptând să-și demonstreze nevinovăția.
I.B.: A fost greu să obțineți finanțare de la instituțiile poloneze?
A.D.: Admir normalitatea din cinematografia poloneză. Experiența pe care am avut-o în obținerea finanțării a fost mult mai firească și mai profesională decât experiențele românești. Deși e un subiect care nu poate face plăcere poporului polonez, finanțarea de la Polish Film Institute a fost obținută încă de la sfârșitul anului trecut. Anul acesta s-a mai adăugat și finanțarea de la Fondul Regional din Cracovia.
I.B.: Bugetul e acoperit?
A.D.: Încă nu. Așteptăm rezultatele concursului de la Centrul Național al Cinematografiei din România. Până acum, de la CNC am primit doar fonduri de dezvoltare. Dacă în Polonia există patru concursuri de finanțare pe an, eu a trebuit să aștept reluarea concursurilor în România. Am demarat filmul investind mulți bani personali, având sprijinul domnului Horia-Roman Patapievici, al ICR Varșovia, sprijinul mai multor prieteni care încă n-au fost plătiți și adunând mici fonduri de la coproducători români.
Fiecare film trebuie făcut la momentul lui. Artistic vorbind, proiectul era copt și așteptând puteam să pierd banii din Polonia. Cred că dincolo de povestea condiției umane este vorba despre un român care și-a pierdut viața pentru a-și susține nevinovăția. Într-un fel, povestea lui poate fi reprezentativă pentru românii care au împânzit Europa - căpșunarii -, cum îi numim (există multă tristețe și tandrețe în acest apelativ.). Este un film important, cred, și nu mi-e frică de vorbe mari - este un subiect de importanță națională. Și trebuie să fie în primul rând un film românesc. El se pretează unei distribuții în sălile de cinema. Așa a fost gândit: ca un film de o calitate artistică specială, care oferă un spectacol al emoțiilor și umorului, cu toată gravitatea mesajului pe care îl conține.
I.B.: Ce reacții ați dori să aibă filmul în Polonia?
A.D.: Reacțiile pe care aș vrea să le obțină filmul în Polonia sunt reacțiile pe care aș vrea să le aibă peste tot unde va fi vizionat. Nu am vrut să culpabilizez poporul polonez. Românii sunt și ei vinovați - Crulic a cerut sprijinul Consulatului, nu? Toți suntem vinovați, că încă avem prejudecăți, că judecăm în șabloane, că nu avem compasiune. Dacă se va înțelege asta și spectatorii vor avea un moment de adevăr - între râs și plâns -, în ceea ce privește valorile acestei lumi, voi considera că filmul și-a atins scopul.
I.B.: În ce stadiu e acum ancheta asupra morții lui Claudiu Crulic?
A.D.: Ancheta din Polonia e încă în desfășurare. De moartea lui au fost acuzați patru medici. Unul dintre ei a murit, au mai rămas trei în proces. Procuroarea care a anchetat cazul nu fost acuzată că nu a ținut cont de dovezile de nevinovăție, pentru că - și aici avem de-a face cu un scenariu demn de Corneliu Porumboiu -, dacă a urmat corect procedura, un procuror nu poate fi acuzat că a interpretat greșit. Nu va primi prime și nu va fi avansat, dar este exonerat de orice acuzație.