Povestea lui începe în 1975 în Dorohoi şi sfârşeşte tragic în 2008, în penitenciarul din Cracovia, după ce a fost arestat pentru o infracţiune pe care n-a comis-o şi unde a stat 90 de zile în greva foamei pentru a atrage atenţia celor ce puteau să-l ajute să i se facă o dreaptă judecată. Dar Crulic a fost abandonat de toată lumea şi a murit la 33 de ani. Crulic "povesteşte" cu vocea lui Vlad Ivaniv ce i s-a întâmplat. Ca un memento direct, răscolitor, vocea întreabă: "Când v-aţi făcut ultimele fotografii v-a trecut prin cap că ar putea să fie chiar ultimele?" Tragedia care i s-a întâmplat e povestită cu un umor echivoc de dincolo de mormânt, în stilul textelor lui Pavel Stratan şi având ceva în comun cu epitafurile din cimitirul din Săpânţa, emblema ediţiei a unsprezecea a TIFF-ului. Dezinvoltă, vocea ne deapănă, în dulcele grai moldovenesc, firul vieţii lui Crulic, zis Bobe, nume luat din filmul O floare şi doi grădinari: "Viaţa mea îi ca drumul cu autobuzul". Ajunge în Polonia prin `93 încercând să ia cunoştinţă de originile sale vag poloneze. Crulic în poloneză, ni se spune, înseamnă iepure. Apoi rătăceşte prin ţările Europei muncind în mai multe locuri până când este acuzat de furtul unui portmoneu cu 500 de euro. Păgubaşul e un judecător influent căruia trebuie să i se dea numaidecât satisfacţie. Vinovatul e imigrantul român, mai încape vorbă, deşi Crulic susţine că în ziua furtului era în Italia. Consulul român, care ar fi putut evita tragedia, îl sfătuieşte să aibă încredere în justiţia poloneză. Crulic e victima unui şir de neglijenţe care ucid. Urmează detenţia, protestul şi înapoierea sub formă de cadavru în sicriu: "Mort, am cu 30 de kilograme mai puţin. Am un paşaport nou, mortuar, stau cuminte în garsoniera mea confort trei şi nu mai simt nimic."
Mărturia post-mortem a românului plecat la muncă peste graniţă vorbeşte despre comunitatea europeană care îi respinge pe nou-veniţii indezirabili, îi stigmatizează şi-i marginalizează. Tehnicile folosite, colaj, acuarelă, grafică, animaţie, fotografii, pun în evidenţă poetica insolită a filmului, adaptată ingenios acestui tip de naraţiune cinematografică. Naraţiunea e impresionantă prin sensibilitatea cu care sunt asamblate cadrele şi pe sugestivitatea lor. Viaţa ca un drum despre care vorbeşte naratorul de dincolo de moarte este sugerată prin desene consecutive reprezentând o şosea întinsă peste coline. O maşină urcă şi coboară pe spinarea dealurilor până când linia şoselei se pierde. Un drum ce duce în neant. Totul redat cu o simplitate uimitoare. Printre cele mai reuşite secvenţe au fost amintite deja imaginea cu năpăstuiţii "căpşunari" români ieşiţi la muncă: oameni cu capete de căpşuni, umilitor aplecate spre pământ; apoi este cearceaful tras peste mort care se ridică şi pluteşte liber în aer ca un simbol al eliberării de după moarte din chingile unei justiţii oarbe, nedrepte, inumane. Nu importă că trei medici din Polonia sunt încă judecaţi pentru moartea lui Crulic. Prea târziu.
În epilog avem imagini reale, înregistrate cu ministrul de externe Adrian Cioroianu care şi-a dat demisia de onoare la acea dată şi aşa sfârşeşte ironia neagră a povestirii. Documentar? Animaţie? S-a găsit termenul de "docudramă de animaţie", ceea ce e potrivit în cazul filmului scris, imaginat şi realizat de Anca Damian. Este primul lungmetraj de animaţie produs la noi după 1989. O reuşită indiscutabilă în materie. Tocmai de aceea trebuie să amintesc echipa de realizatori ingenioşi, înzestraţi cu talent şi, desigur, cu sensibilitate, coordonaţi de Anca Damian: Dan Panaitescu, Raluca Popa, Dragoş Ştefan, Roxana Benţu, Ţuliu Oltean şi editorul Cătălin Cristuţiu.