Întotdeauna, ascultându-l ca solist pe Valentin Gheorghiu, admirându-i sunetul personal, tandru, delicateţea şi demnitatea actului artistic, am fost convinsă că este un strălucit partener de muzică de cameră, deşi în ultimul deceniu nu l-am văzut prea des în această postură. În paralel, ascultând-o pe Silvia Marcovici ca solistă, temperamentul ei extrovertit, patima pe care o pune în fiecare interpretare ne-o imaginam mai greu de transpus în contextul cameral.
Fără să lase să se piardă nimic din aceste elemente care îi personalizează, încă de la primul opus ale recitalului, Marele duo în la major de Schubert, întâlnirea celor doi pe un palier spiritual comun ne-a oferit clipe de delectare. Aplombul Silviei Marcovici, frazarea elegantă pregnant evidenţiată la vioară au reprezentat una dintre constantele recitalului, adaptate stilistic odată cu trecerea la alte două arhicunoscute opusuri ale literaturii camerale pentru vioară şi pian, Sonata nr. 2 în la major op. 100 de Brahms şi Sonata „Kreutzer” în la major op. 47 de Beethoven. Sunetul superb, egal în toate registrele al Silviei Marcovici a dominat discursul sonor în toate cele trei lucrări. Cu toate acestea, căldura cu care Valentin Gheorghiu a ştiut să-şi construiască un vizibil plan secund, nuanţat cu nobleţe, asumându-şi pasagere treceri în prim plan, l-a condus către postura de ideal partener de muzică de cameră.
O coincidenţă, cu siguranţă, a fost faptul că toate cele trei lucrări alese au fost în tonalitatea la major. Totuşi, trebuie să recunoaştem că a existat o atmosferă luminoasă, pozitivă care a planat peste acest recital, compus din trei piese reprezentative pentru perioade diferite ale secolului al XIX-lea şi mai precis ale istoriei cuplului vioară-pian. Recitalul Silvia Marcovici - Valentin Gheorghiu de la Ateneul Român a făcut sală plină, demonstrând că muzica de cameră pură poate atrage chiar şi publicul nostru din anul 2004, dar numai dacă statutul de eveniment este asigurat. Iar reunirea pe aceiaşi scenă a acestor două personalităţi ale muzicii româneşti care au demonstrat încă odată că au cultul gestului cameral a generat un eveniment autentic, care ar fi putut avea aceeaşi anvergură chiar în afara coperţilor unui festival.