Spune povestea unui paznic de supermarket din Salonta (András Hatházi), care culege de pe drumuri un refugiat kurd (Yalçin Yilmaz) aflat în drum spre Germania. Îl duce la el acasă - locuieşte în afara oraşului, în cîmp. Iniţial îl ascunde chiar şi de nevastă-sa (Elvira Rîmbu), dar treptat abandonează aceste precauţii: îl cooptează în repararea acoperişului şi în alte treburi de gospodărie, îi găseşte o slujbă la brutăria cumnatului său, ba chiar iese cu el la cîrciumă. Filmul e, în parte, despre integrarea uşoară a kurdului în comunitate - prezentată, într-un stil observaţional-obiectiv care pune în surdină, dar nu reprimă afecţiunea şi umorul autorului (născut şi crescut pînă la 14 ani în Salonta), ca o comunitate destul de relaxată. Nici măcar pe poliţiştii de frontieră nu prea îi trage inima să-l aresteze pe imigrantul ilegal - o dată pentru că e prea multă bătaie de cap şi în al doilea rînd pentru că, într-o Europă care se vrea fără frontiere, devine greu de înţeles de ce trebuie oprit un om care nu vrea decît să ajungă acolo unde e familia lui.
Morgen e produs de firma lui Cristi Puiu - părintele realismului cinematografic românesc - şi una dintre calităţile sale este construcţia unei cotidianităţi solide, convingătoare. Nu există prea multă presiune în sensul vreunui deadline clar, al vreunui ceas care să ticăie puternic; unele informaţii pe care un scenariu mai clasic probabil că le-ar fi concentrat în expoziţiune - faptul că soţia agentului de pază munceşte în brutăria fratelui ei, faptul că au un copil plecat la facultate - ies la iveală mult mai tîrziu. Pe de altă parte, există tot timpul informaţie despre vieţile acestor oameni - în special despre muncile care constituie o bună parte din rutina lor. Multe dintre interacţiunile personajelor sînt construite în jurul cîte unei munci - împachetatul pîinii, tăiatul lemnelor, curăţatul cartofilor. Crişan stăpîneşte ştiinţa bunului realist de a insera armonios acţiunile dramatice ale personajelor sale imaginare într-un fundal dens de acţiuni cotidiene; atunci cînd spectatorul spune că filmul i s-a părut "credibil", el omagiază, de fapt, această ştiinţă delicată. Există şi episoade care conţin sîmburi de farsă, cum ar fi încercările eroului de a-l trece pe kurd în Ungaria - prima oară într-un autocar cu suporteri ai echipei locale de fotbal, iar a doua oară într-o echipă de muncitori cu pretinsa misiune de a trage nu ştiu ce dungă de vopsea pe mijlocul drumului, aşa cum cere UE. Şi există un gag vizual foarte dulce - pus de poliţişti să stea ca să i se facă o poză alături de kurd, eroul întinde braţul ca să le arate ceva, la care kurdul, crezînd că asta e postura în care trebuie să stea, îi imită gestul: rezultatul e ca un poster promoţional pentru nu se ştie ce produs sau idee - ceva poate caraghios, dar la care parcă merită rîvnit.
"Dulceaţa" asta subtilă e contribuţia personalităţii lui Crişan la etosul realismului cinematografic românesc. (O altă contribuţie: faptul că nu apelează la actori consacraţi în cinema, preferînd să vină cu feţe noi.) De fapt, nu ştiu cît e personalitatea lui şi cît e, în general, felul de a fi al oamenilor din comunitatea pe care o descrie. În filmul ăsta (ca şi-n filmele clasice ale napolitanului Vittorio De Sica, dar nu şi în ale bucureştenilor Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu, sau în ale vasluianului Corneliu Porumboiu), oamenii sînt fundamental blînzi - şi asta fără a prezenta semnele vreunei cosmetizări. Dat fiind faptul că personajele, în casa lor din cîmp, trăiesc ca la ţară, se poate spune că filmul e despre acel mod de viaţă, mai degrabă ţărănesc decît provincial; Crişan nu-l face să arate nici horror, nici pitoresc.
Are bun-gust - numeroasele cadre filmate în zori de zi nu sînt niciodată liricoide sau păşuniste. Nu e uşor să spui o asemenea poveste - despre cum fraternitatea umană nu cunoaşte bariere - fără să te sprijini nici în procedeele dramaturgice ale aşa-numitului buddy movie hollywoodian, nici în dialoguri (românul şi kurdul nu au în comun decît două-trei cuvinte germane, printre care cel ce dă titlul filmului), nici în retorism vizual. Ai nevoie de multă fineţe ca să cîştigi mizînd - aşa cum mizează şi cîştigă Crişan - pe efectul cotidianităţii, prin care exoticul e absorbit în normal (din efectul iniţial de incongruenţă păstrîndu-se doar componenta vizuală şi comică: românul pe motocicleta sa cu ataş, iar ataşul ocupat de kurd; sau ei amîndoi, împreună cu soţia românului, uitîndu-se la fel de atenţi la televizor), iar apropierea dintre protagonişti, ca şi cea dintre ei şi spectatori, pare a se produce ca simplă urmare a interacţiunii repetate, a convieţuirii.
Vezi o galerie de imagini din filmul Morgen (regia: Marian Crişan) aici. Citiţi scenariul filmului Morgen, un volum publicat de Editura LiterNet.