Agenda LiterNet / Alexandra Nistoroiu: Un film de la care ieşi zâmbind

aprilie 2011

Morgen e un film de la care ieşi zâmbind şi asta e rar. Nu o să te bântuie săptămâni întregi după vizionare. Nu o să îţi schimbe viaţa. Nu o să visezi la destinul protagonistului. Peste cinci ani, nu ţi-l vei aminti ca pe o capodoperă. Poate nu ţi-l vei aminti deloc. Nu contează. Pentru că Morgen e un film de la care ieşi zâmbind. Şi nu pentru că ar fi un feel good movie. Marian Crişan e prea sincer ca să se ocupe cu aşa ceva. Îţi propune altceva. Mi-l imaginez zicând cu voce leneşă: "hai să îţi spun o poveste despre oameni adevăraţi, din carne şi oase, cu burţi mari, haine vechi şi job-uri mizerabile. Nu o să îi privesc de sus, nu o să îi cert. Nici nu o să le lipesc cu forţa şi adeziv un caracter eroic. O să îi las în pace, să îşi spună singuri povestea."

Morgen e filmul unui regizor cu simţul momentului. Marian Crişan vede şi aude ca un reporter bun, în timp ce scrie ca un Salinger românesc. Construieşte fără grabă, convingător, într-un ritm răbdător, o lume în care oamenii sunt, în esenţă, blânzi şi nu au prins gustul violenţei. E o lume profund provincială, dar nu e acel Vaslui mărunt şi derizoriu al lui Porumboiu, ci o Salonta umană, de un comic dulce şi subtil, care îţi intră, fără să vrei, pe sub piele.

Filmul spune povestea unui imigrant kurd care vrea să ajungă în Germania, la familia lui, şi a românului care îl ajută să treacă graniţa la unguri. Nelu este paznic la un supermarket şi locuieşte în afara oraşului, în câmp. Dimineaţa pescuieşte, după-amiaza merge la serviciu, iar seara se uită la televizor înainte de culcare. Rutina lui de zi cu zi e întreruptă de întâlnirea cu un personaj care îi cere disperat ajutorul. Bărbat simplu şi generos, Nelu nu îi poate refuza refugiatului dreptul de a se reuni cu familia sa. La început, îl lasă să se ascundă la ferma lui pentru o noapte, pentru ca, mai apoi, să îl găzduiască mai mult timp, să îl recruteze pentru treburi gospodăreşti şi să îi găsească de lucru la brutăria cumnatului său. Între timp, cei doi leagă o prietenie neverosimilă, în ciuda faptului că niciunul nu vorbeşte limba celuilalt, având în comun doar câteva cuvinte în germană, printre care şi "morgen". În absenţa unor dialoguri semnificative pe care să mizeze la nivel dramatic, regizorul dezvoltă această relaţie de prietenie cu mijloace modeste şi pline de graţie.

Scenele în care cei doi joacă o partidă de cărţi, se uită la televizor sau curăţă împreună cartofi sunt paradoxal de simple şi bogate. Sunt scene fireşti, în care cotidianul înghite ineditul. Fără replici memorabile, fără clişeele hollywoodiene despre cum trebuie să arate o prietenie, fără cadre poetice care să explice vizual naraţiunea, Marian Crişan spune, cu naturaleţe şi căldură, o poveste despre solidaritate şi fraternitate, iar meritul lui cel mai mare e că nu simte nevoia să te atenţioneze, la fiecare pas, că asta are de gând să facă. Nu exploatează momentele dincolo de potenţialul lor, nu trage de emoţia unei scene mai mult decât vrea ea să se întinde, nu supralicitează. E sincer cu sine, cu filmul lui şi cu spectatorii şi cred că acesta este motivul pentru care am ieşit de la film zâmbind. Şi asta e rar.