Eforturi inutile. Mişcări fără o direcţie precisă. Acţiuni fără scop. Dar gesturi care arată absurdul, nedreptatea, persecuţia. Francis Alÿs, unul dintre cei mai în vogă artişti europeni (este european doar prin naştere, altminteri, trăieşte la Mexico City) prezintă la Tate Modern o interesantă reflecţie despre sensurile şi rosturile artelor contemporane. Le Monde vede în acest demers "evenimentul sezonului" în artele vizuale.
Cum conciliezi poeticul cu politicul? "Sometimes doing something poetic can become political and sometimes doing something political can become poetic" (Uneori, ceva poetic poate deveni politic, alteori ceva politic poate deveni poetic). Acesta e chiar titlul unuia dintre experimentele lui Alÿs de-acum şase ani. Timp de două zile, a străbătut oraşul Ierusalim de la sud la nord, urmînd frontiera dintre evrei şi arabi acceptată de comunitatea internaţională, dar nerecunoscută de Israel. Stabilită după Armistiţiul din 1948, "linia verde" e astăzi o graniţă abolită prin colonizare, ştearsă de pe hărţile israeliene şi înlocuită cu garduri şi ziduri de separare. Alÿs a pornit deci de-a lungul acelei linii de 24 de kilometri purtînd după el o găleată (găurită) de vopsea; aşa, trecînd prin faţa soldaţilor înarmaţi, a oamenilor care-şi vedeau de ale lor, a copiilor care se zbenguiau nepăsători, a redesenat, la o scară de 1:1, linia de demarcaţie.
La ce bun această acţiune? - se întreabă Le Monde. Cum poate schimba acest gest ceva, orice, în inima acestui război? Poeticul s-a întîlnit (într-un tîrziu) şi cu politicul, pentru că artistul a prezentat imgini filmate cu "farsa" sa unor intelectuali angajaţi şi unor politicieni implicaţi. Printre aceştia, jurnalistei Amira Hass şi activistului anti-sionist Michel Warschawski, cineastului Eyal Sivan, arhitectului Eyal Weizmann, deputatei Yael Dayan (fiica liderului politic şi militar Moshe Dayan, cel care, în 1948, a trasat "linia verde"). Declaraţiile lor au fost filmate şi inserate, printre secvenţe ale parcursului său solitar de-a lungul graniţei, într-un film documentar care a stîrnit numeroase polemici nu numai în Israel, ci şi în Occident.
The Loop este alt film-experiment al lui Francis Alÿs, realizat în 1997. Ca să ajungă de la Tijuana (Mexic) la San Diego (California, SUA), un drum de 27 de kilometri în linie dreaptă, artistul a făcut turul Pacificului în avion, fără să depăşească graniţa subţire dintre nord şi sud, frontiera care-i protejează pe americani de valurile de imigranţi latino-americani. Cu acest drum care a durat cinci zile, Alÿs a vrut să dea acestei bariere o greutate, o dimensiune metaforică. Mai mult ca sigur, americanii nu s-au prins care e metafora...
Emblematică pentru dimensiunea absurdă a operei lui Alÿs este şi lucrarea Paradox of Praxis. Sometimes doing something leads to nothing (Paradoxul practicii. Uneori, a face ceva nu duce la nimic). În acest film putem vedea cum artistul se chinuie să împingă pe străzile capitalei americane un enorm bloc de gheaţă. Încetul cu încetul, gheaţa se topeşte, blocul se transformă în cub şi pînă şi urmele de apă lăsate în urmă se evaporă. E din nou o licenţă poetică, un fel de a întreba: cît efort trebuie să depui pentru a trăi? Tocmai pentru că n-are răspuns, artistul a mai lansat un experiment provocator. O verificare a zicalei că prin credinţă poţi mişca şi muntele din loc. 500 de studenţi peruani angajaţi de Alÿs au reuşit, prin credinţă şi foarte multă muncă inutilă, să "lopăteze" nisipul unei dune lungi de 500 de metri şi să mute "muntele" zece centimetri mai departe. Un act gratuit, absurd şi vesel, un fel de a spune "efort maxim, efect zero".
Alÿs pare să creadă sincer în gratuitatea artei sale. Şi, ca în orice poveste absurdă, a fost păcălit. Expoziţia de la Tate Modern e un fel de recompensă pentru acest artist de graniţă (de fapt, de dincolo de graniţă). Şi, pînă la urmă, chiar o contradicţie de fond a statement-ului. Cred că Sisif are de ce să zîmbească.