A fost, probabil, una dintre cele mai lungi sesiuni de întrebări şi răspunsuri de la TIFF - cu atât mai senzaţională cu cât logistica sonoră a locului nu încurajează dialogul la cald. Până şi cele mai suprarealiste reacţii au fost acceptabile la acea oră, dincolo de care urma vidul. Aşa se face că actriţa din rolul principal, un amestec exuberant de Holly Hunter şi Helen Mirren pe care un spectator exaltat a numit-o chiar această "Meryl Streep a Rusiei", a fost întrebată dacă şi în realitate se gâdilă atunci când face sex, nu doar în film.
Răspunsul, evident, nici nu mai contează. Şi, peste toate, ecranul, despre care regizorul declara excitat că e cel mai mare pe care şi-a văzut vreodată proiectat filmul, moleşindu-se la asfalt. Mi-am adus aminte de o scenă similară din japonezul Air Doll, cea în care păpuşa gonflabilă care prinde viaţă se înţeapă într-un cui şi începe să se dezumfle, şi m-a cuprins un pic tristeţea sfârşitului. Noroc cu publicul rămas în Piaţă, care continua să "pompeze" întrebări, ridicându-mi, fără să ştie, moralul...
A fost încheierea perfectă pentru un festival care, cel puţin în ultimele zile, tinde să te copleşească, să te anestezieze, paralizându-ţi emoţiile şi făcându-ţi trezirea la realitate mult mai crudă şi mai deprimantă.
Am revăzut în penultima zi filmul Angela merge mai departe, ales pentru a o omagia pe actriţa Dorina Lazăr, şi dincolo de ineditul experienţei, terapia prin nostalgie mi-a prins foarte bine, ba chiar am reţinut, pentru totdeauna, replica antologică a filmului: "Sunt specialist în foraje, fato!" Unde mai pui că, a doua zi, Dorina Lazăr mi-a povestit dedesubturile elipticei scene de sex din film.
Am fost la ceremonia de închidere care, exact în clipa în care intrase într-o adormitoare viteză de croazieră, a furnizat probabil cel mai detonant episod din întregul festival: atunci când Victor Rebengiuc, premiat pentru rolul din Medalia de onoare, a citit Proclamaţia de la Cluj împotriva noii legi a cinematografiei, semnată de toată crema regizorilor din România, reacţia a fost spontană, iar cei din sală au umplut scena în semn de solidaritate. Aproape nici n-a mai contat că cei care au avut ideea manifestului nu s-au ostenit să ceară şi susţinerea criticilor - asta în condiţiile în care acest simulacru de lege prevede că "accesul criticilor în comisiile de evaluare pentru noile proiecte este strict interzis". Bine că măcar regizorii s-au pus de acord între ei.
Apropo de critici: am participat la colocviul din ultima zi de festival, Romania on the Movie Map, şi nici chiar oboseala acumulată nu m-a făcut imun la comentariile abracadabrante referitoare atât la aşa-zisa nocivitate a documentarului Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (în mod clar, evenimentul acestei ediţii de TIFF), cât şi la coperta - cu acelaşi Ceauşescu - a revistei AperiTIFF dedicată actualităţii cinematografice a lui 2010.
M-a încântat teribil să citesc, la trei zile de la festival, o cronică extrem de pozitivă în Variety la filmul lui Alex Maftei, Bună, ce faci?, revelaţia mea personală de la această ediţie, şi mi-a plăcut că, la acelaşi colocviu invocat anterior, un ziarist care considera că "filmul e prost pentru că e comercial" a fost taxat, fără nici cea mai mică urmă de diplomaţie, de un altul, care l-a numit pe loc "idiot".
M-au tuşat toţi invitaţii şi acei regizori cu filme în competiţie care, în seara finală, mi-au mulţumit pentru timpul petrecut la festival. Nimic nu se compară cu satisfacţia lucrului bine făcut. E vorba însă aici, să ne-nţelegem, de regizorii străini.
M-a lăsat fără grai telefonul Irinei Petrescu, la câteva zile după festival, care mi-a mulţumit, la rândul ei, pentru frumosul gest de a-l omagia retrospectiv pe maestrul Liviu Ciulei, ale cărui filme au fost revelaţia personală de la această ediţie a lui însuşi Wim Wenders, invitatul de marcă de la TIFF 2010.
Cât despre paharul despre care vorbeam în numărul trecut, păstrat pentru capetele juriului în eventualitatea în care Ozana Oancea n-ar fi fost premiată pentru minunatul ei rol din Felicia, înainte de toate, acesta este intact. Şi plin. Noroc, Ozana!