Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Aristoteles Workshop, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aristoteles Workshop 2010 - Filmele


septembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Vineri dimineaţă treceam cu trenul Carpaţii Orientali, spre satul Vama din Bucovina. După orele cinci, cînd razele soarelui au început să străbată norii care zăceau pe munţi, m-am postat pe coridorul trenului să văd cum arată Moldova dinspre Vatra Dornei spre Suceava. La Cîmpulung Moldovenesc era deja lumină bună. Rarăul era pe jumătate cuprins de nori, la est de Rarău soarele răzbătea ici şi colo printre nori şi lumina pajiştile de sub pădurile muntelui şi de pe colinele dimprejur. Un verde viu, un verde proaspăt, din-ăla cum vezi la televizor în Turul Franţei. Şi cum era plină de rouă, iarba strălucea în depărtare sub razele soarelui. În apropiere, în grădinile care porneau din buza căii ferate, erau o grămadă de pari întinşi de-a lungul ogrăzilor, pari care susţineau (pe orizontală) fînul cosit de ceva vreme. Grădină lîngă grădină, cu pomi fructiferi şi cu iarba aia atît de verde că-mi încălzea trupul. Bucovina, un tărîm în care e prea probabil să se fi născut toate basmele româneşti.

Am ajuns în Vama către orele şapte, cu o întîrziere aproape incredibilă pentru CFR - de numai zece minute. Mă aştepta Adina Vărgatu în gară, am sărit în maşină şi am mers cîteva minute, pînă la pensiunea unde am fost cazat, Bucovina Lodge, construită pe dealul aflat în stînga drumului european care leagă Cîmpulung Moldovenesc de Gura Humorului, un deal vizibil din drum. Privelişte superbă de pe terasa pensiunii, o panoramă asupra satului şi asupra dealurilor din vecinătate. Iarba la fel de verde, obsedant de verde (nici în Retezat nu vezi un verde atît de viu!). Am fost invitat acolo din partea LiterNet.ro de Asociaţia Aristoteles pentru a face parte dintr-un juriu al presei care urma să ofere un premiu onorific celui mai bun proiect întocmit de studenţii prezenţi acolo pentru workshop-ul cu acelaşi nume.

Workshop-ul Aristoteles, condus de Cristina Hoffman şi de Dan Nuţu, a ajuns la a cincea ediţie. În acest an într-un nou spaţiu, în Bucovina, după patru ani în care activitatea a fost derulată în jurul Sibiului. În Workshop-ul Aristoteles din 2010 au fost selectaţi şaisprezece tineri studenţi sau absolvenţi de şcoli de film din Europa - patru regizori, patru operatori, patru montori, patru producători -, au fost formate patru echipe şi fiecare echipă a trebuit să realizeze un film documentar în cinci săptămîni, cu o temă locală. Au prospectat terenul, au gîndit şi au realizat un proiect pe baza celor descoperite în locurile respective, un proiect în care să-şi exerseze mîna cinematografică, un proiect în realizarea căruia să înveţe cît mai multe despre ceea ce înseamnă construcţia unui documentar.


Cele patru filme au fost proiectate sîmbătă seara, în casa de cultură din satul Vama. Am fost membru al juriului de presă împreună cu Mihai Fulger (Observatorul Cultural), Vasile Arhire (TVR Iaşi), Andrei Rus (Film Menu) şi Cristina Zaharia (port.ro). Juriul oficial al Workshop-ului (care a acordat un premiu în valoare de 3.000 de euro) a fost format din André de Margerie (din partea ARTE France, director in departamentul de Relaţii Internaţionale), Sorin Botoşeneanu (decan UNATC), Miroslav Janek (realizator de film, lector la FAMU în Praga), Ibolya Fekete (realizator de film, profesor la Universitatea de Teatru, Film şi Televiziune din Budapesta), Stere Gulea (regizor, profesor la UNATC), Adina Brodeanu (consultant la Universitatea Oxford, doctorand în Departamentul de Cercetare şi Educaţie în Arte şi Media de la Universitatea Westminster) şi Cristian Tabără (directorul departamentului de film din TVR).


Summer with Mosquitoes, realizat de Agniesyka Kowalczyk (Polonia, regizor), Tomas Potocny (Cehia), Julianna Borszei (Ungaria) şi Marius Apopei (România).

Povestea a fost filmată în comunitatea poloneză din nordul Bucovinei Româneşti. E un film care începe bine, cu prezentarea celor ce vor fi liniile de interes ale peliculei: în două cadre succesive urmărim odată munca bătrînilor la cîmp, apoi felul în care se joacă doi copii, băiat şi fată, pe uliţele satului. În ceea ce priveşte primul aspect, filmul lucrează cu timpul şi locul într-un ritm şi o viziune apropiate de gustul meu în ceea ce priveşte documentarul. Adică prezintă muncile respective - strînsul fînului, urcarea fînului în podul şurii - în planuri secvenţă, filmate din puncte fixe, care se schimbă după mişcările personajelor, în aşa fel încît să poată fi observată mai bine coregrafia activităţii lor.

De cealaltă parte, însă, am găsit un film revoltător. Treptat realizăm că fetiţa este oarbă. Are şapte ani, urmează să meargă la şcoală. Pînă să conştientizăm că fetiţa e oarbă e o tensiune bine construită cinematografic. Anumiţi indici arată că unul dintre fraţi ar putea fi orb şi e sîcîietoare întrebarea care planează asupra istoriei: e vreunul dintre ei orb sau doar se joacă? Asta e cursa întinsă de autori pentru a prinde în poveste sentimentele privitorilor. Odată ce autorii filmului arată că fata e oarbă, registrul filmului se schimbă. Cinematografierea nu mai e supusă nevoilor personajului - vieţii sale, activităţilor sale - în aşa fel încît să îl înţelegem mai bine, în aşa fel încît să-i vedem viaţa reflectată, ci personajul e folosit de mijloacele cinematografice pentru a obţine anume reacţii în spectatori. Pentru a emoţiona spectatorul, handicapul fetei e scos in evidenţă la fiecare pas, e afişat şi e pus în relaţie cu anumite activităţi care să sublinieze şi mai tare situaţia copilei - fata cîntă la pian, dialoghează cu bunica pe tema morţii, meditează asupra singurătăţii.

E ca o goană a autorilor pentru a obţine emoţia şi lacrimile spectatorilor, o goană în care nu mai contează intimitatea fetei şi gîndurile ei reale. Cînd fata merge pe uliţă şi îşi mişcă armonios mîinile autorii pun în banda sonoră cîntecul cîntat de ea la pian, ca şi cum fata ar respira acea muzică în interior. Nici timpul real al evenimentelor nu mai contează, la fel cum şi aparatul de filmat îşi pierde poziţia de observator şi e angajat direct în dezgolirea fetei. Nu mai vedem planuri secvenţă, ci, necontenit, dintr-un plan general camera sare în planuri-detaliu în care vedem expresia feţei fetei, vedem ochii ei mişcîndu-se în beznă... o beznă subliniată şi ea de felul abrupt în care filmul se închide, cu un ecran negru, în timp ce în off auzim sunetele lumii care îşi duce mai departe vremea.


Three Conversations, realizat de Iulia Enculescu (România, regizor), Annegret Sachse (Germania), Matei Budeş (România) şi David Szonyei (Ungaria).

Cel mai promiţător film în prima sa parte. Eseul Iuliei Enculescu vorbeşte despre fotbal, urmărind activitatea echipei din satul Moldoviţa, Foresta. Prima parte e interesantă fiindcă filmul promite a fi o încercare de a deconstrui meciul de fotbal, nu în adevărul său - aşa cum este el pe teren -, ci în felul în care e înfăţişat la televizor. Prima parte a filmului e o înşiruire rapidă de planuri-secvenţă scurte în care vedem imagini de tipul celor care alcătuiesc dramatismul spectacolului fotbalistic televizual (portar care sare după mingi, poarta goală de la unsprezece metri, fotbalist transpirat), dar, în acelaşi timp, urmărim şi munca din spatele meciului (antrenament, trasarea terenului, montarea plaselor la porţi) - totul coborît în derizoriul terenului Forestei. Din păcate, în părţile ulterioare ale filmului e greu de înţeles ce a urmărit echipa, întregul demers fiind redus la o glumă slabă pe care o putem citi sub formă de intertitluri în introducerea fiecărei secvenţe în parte.


Building No. 6, realizat de Akar Peter (Ungaria, regizor), Carmen Tofeni (România), Krisztian Marton (Ungaria) şi Andrada Popan Dorca (România).

A fost singurul film în care era vizibil că autorii au formulat un concept al realizării cinematografice şi în care au reuşit să fie şi coerenţi în transpunerea lui în film propriu-zis. Dincolo de asta, realizarea echipei s-a potrivit cu gustul meu în ce priveşte tratarea documentară, a fost pe primul loc şi în preferinţele lui Mihai Fulger şi pe locul secund în topul celorlalţi colegi de juriu, aşa că a fost cîştigătorul premiului presei. A cîştigat şi premiul juriului, pe care l-a împărţit cu proiectul Agnieszkăi Kowalczyk.

Building No. 6 urmăreşte viaţa colectivităţii din blocul respectiv, situat pe cursul superior al Bistriţei, în estul Transilvaniei. Fusese o colonie muncitorească acolo, din care a mai rămas o fărîmă, în speţă locuitorii blocului respectiv; dar nici acela nu mai e ocupat în întregime. Filmul nu urmăreşte pe cineva anume - şi aici stă valoarea lui pe de o parte -, ci reuşeşte să închege un portret al colectivităţii de acolo. Frînturi din viaţa fiecărui locuitor, în aşa fel încît să observăm atmosfera generală din acel spaţiu, încît să avem o idee despre cum arată lumea aceea. Aparatul de filmat urmăreşte personajele şi e mişcat numai dacă mişcarea acestora în cadru cere să fi urmărită. Istoria e construită în planuri-secvenţă filmate din punct fix şi nicio secvenţă nu e spartă pentru a vedea detalii ale acţiunii. Filmul e construit pentru a reda cît mai fidel (la nivel conceptual - unde nu avem realitatea în dimensiunea ei obiectivă - aşa ceva nici nu e posibil cînd vorbim de medii reprezentaţionale, ci o derulare de idei despre locul respectiv, idei care reies din activitatea observată în fiecare plan-secvenţă) starea lumii respective, un spaţiu în paragină, în care oamenii nu au o speranţă anume, nu prea visează, ci îşi duc viaţa înainte cu o oarecare detaşare, cu o oarecare indiferenţă. Nu contează confortul, nu contează să ai mai mult, faptul că nu e niciun magazin în comunitate e prilej de linişte, fiindcă în felul acesta oamenii nici nu au nevoie de bani.


Confession, realizat de Jan Rendl (Cehia, regizor), Szofi-Lili Kovacs (Ungaria), Wiktoria Szymanska (Polonia) şi Costel Zaharia (România).

Pe cît de bine filmat (şi într-adevăr, a avut numeroase cadre inspirate), pe atît de lipsit de o bună conduită în legătură cu propriile sale propuneri. Filmul e mai degrabă un reportaj fiindcă de documentat nu documentează nimic. Ca reportaj, tema de interes vizează practicile oculte din spaţiul bucovinean. Una din presupoziţiile pe care le angajează proiectul e că numeroasele mănăstiri din zonă ar fi trebuit să echilibreze balanţa în lupta cu vrăjitoriile din zonă. Tocmai ceea ce trebuia să ofere trăinicia proiectului, confesiunea din titlu, nu are loc. Personajul central al proiectului, cel care ar trebui să se confeseze, spune că a trăit pe pielea lui numeroase activităţi oculte, dar că nu găseşte cuvintele potrivite pentru a le exprima. Aşa că discursul filmului e doar o bălmăjeală populară despre lupta dintre bine şi rău.




 Toate articolele despre Aristoteles Workshop, 2010


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Scurtmetrajul Căutare, produs de Aristoteles Workshop şi premiat la Cannes 2010, difuzat pe 1 mai la HBO, Comunicat de presă
 Aristoteles Workshop, 2010 în Bucovina, Mihai Fulger
 Aristoteles Workshop, 2010, şi-a ales câştigătorul, Comunicat de presă
 Aristoteles Workshop, 2010 - Locurile, Lucian Maier
 Probă de foc la Aristoteles Workshop, 2010: pitching de proiecte de film documentar, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Aristoteles Workshop, 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer