Chiar dacă face şi o "odă comunismului", expoziţia Jurnalul meu românesc, de Inge Morath, ne poate ajuta să înţelegem profunzimea răului în care ne zbatem. Expoziţia celebrei fotografe - discipolă a lui Henri Cartier-Bresson şi soţie a dramaturgului Arthur Miller - prezintă 133 de "felii de viaţă" din România anilor '50.
Legătura austriecei Inge Morath (1923-2002) cu România a fost una destul de strânsă: fotografa a studiat aici, la Bucureşti, în 1943, iar apoi, deşi începând cu anii '50 a locuit predominant în SUA, a efectuat trei călătorii în ţara noastră - în 1958, 1967 şi 1994. Din aceste expediţii au rezultat circa 1.000 de fotografii nedate publicităţii, precum şi un jurnal, în care artista şi-a notat experienţele şi impresiile.
Din păcate, în expoziţia actuală, care prezintă, în premieră, o parte din acest material - îngrijită de prietenul ei, Kurt Kaindl, care a însoţit-o pe parcursul ultimei sale călătorii în România -, toate cele 133 de fotografii sunt selectate dintre cele realizate în anii '50, mai precis în 1958.
Fotografa nu a stat însă degeaba pe parcursul acelui sejur: în afară de Bucureşti, a vizitat mai toată ţara, inclusiv zone sălbatice şi greu accesibile - Delta, Cheile Bicazului, Ţara Oaşului. Ca o caracteristică, Inge Morath nu fotografiază niciodată "locurile" fără oameni; întotdeauna subiectul uman este subiectul fotografiilor sale. Înainte de a-i fotografia, artista stătea ore întregi de vorbă cu "subiecţii", pentru a-i cunoaşte mai bine, a povestit curatorul Kurt Kaindl, prezent la deschiderea expoziţiei.
Brave new world
Cel puţin prima sală a expoziţiei, care grupează fotografiile din Bucureşti, aminteşte de actualele fotoreportaje făcute în Coreea de Nord, cu acordul regimului, în care nu transpare nimic din suferinţa poporului coreean. Ne aflăm în 1958. În mod evident, fotografa - americană la acea dată - a fost plimbată în locuri bine alese, pentru a reflecta "realizările" regimului. Institutul de Geriatrie "Ana Aslan", Palatul Pionierilor, Fabrica de textile "Gheorghiu-Dej", Casa Scânteii, Stadionul "23 August", şcoli profesionale şi cămine muncitoreşti, marile defilări dedicate sărbătorii de 23 August, nimic nu lipseşte.
Din convingere sau manipulată, fotografa face "oda comunismului", chiar comiţând erori grosolane în textele de prezentare: Casa Scânteii ar fi fost prima tipografie din ţară, cu o producţie zilnică de tip SF; Stadionul 23 August a fost construit de câteva mii de voluntari, "care lucrau după orele de servici"; muncitorii ar fi beneficat de case de odihnă la munte etc.
Nimic din tragedia reală a ţării nu transpare în imagini, şi nici nu avea cum. Nu e vorba de fotografii de propagandă, instantaneele îşi păstrează în permanenţă calitatea artistică. Inge Morath a imortalizat în imagini ceea ce a văzut din România anului 1958. Străzile sunt pline de muncitori în cămaşă albă şi cu bască; departe de a fi foarte veseli de "lumea nouă" pe care o clădesc, au un aer primitiv şi tâmp, care stârneşte deja îngrijorare.
Între Asia şi Africa
Imaginile realizate în marile uzine din marile oraşe păstrează acelaşi ton (la o fabrică de maşini grele din Piteşti, fotografa se declară încântată că muncitorii s-au întrerupt din lucru şi i-au sărutat mâna); mult mai interesante sunt cele luate în zonele rurale ale ţării. Inge Morath a bătut România la pas, ajungând în regiuni destul de greu accesibile, ale căror sălbăticie şi exotism fac de multă vreme deliciul occidentalilor: Delta Dunării, Moldova (zona Bistriţa-Bicaz), Bucovina, Maramureş, Ţara Moţilor, plus marile oraşe - Iaşi, Sibiu, Cluj, Braşov.
Cuvântul care descrie cel mai bine pe oamenii din imagini este primitivism. Satul nu mai este tradiţional, este deja cocoşat de cote, de presiunea colectivizării, de lozinci ("Cinematografia este principalul mijloc de agitaţie în masă", este lozinca dintr-un cămin cultural), dar nici tradiţia sau religia nu au nimic romantic sau nobil în fotografiile austriecei.
Când apar urme de viaţă religioasă, surprinse în biserici sau mănăstiri, ele arată, mai degrabă, un fanatism tribal, sugerând obscurantism şi înapoiere. La fel, şi tradiţiile, care par, mai degrabă, nişte ritualuri barbare. E clar, din textele însoţitoare, că aceasta a fost şi impresia autoarei: la Certeze, "muzicienii cântă, iar bărbaţii dansează pe melodii sălbatice, asemănătoare dansurilor de război africane"; în Ţara Oaşului, "localnicii sunt renumiţi pentru luptele lor cu cuţite, lichior şi costumele vesele".
Sordidul structural al comunismului asiatic se îmbină cu sordidul subdezvoltării şi al tribalismului, care aminteşte de Africa. Şi Europa? În oraşul Stalin (fostul Braşov / Kronstadt), este imortalizat "stahanovistul" Nicolae Şerbănescu, cu insignele şi medaliile doveditoare şi cu portretul lui Dej (omniprezent, de altfel, în fotografii) pe peretele locuinţei.
Info
Inge Morath: Jurnalul meu românesc, expoziţie de fotografie
Unde: Muzeul Ţăranului Român, et. I, Sala Oaspeţi (Şos. Kiseleff nr. 3, intrarea din str. Monetăriei)
Când: până la 17 octombrie 2010