Competiţia, înainte de toate - TIFF 2010

La TIFF 2010 sunt proiectate peste 200 de lungmetraje, dar numai 12 - semnate de regizori aflaţi la primul sau al doilea film - concurează în competiţia pentru Trofeul Transilvania. N-am mai amestecat ficţiunea cu documentarul, privilegiind-o pe cea dintâi. Nu de alta, dar se pare că juriul de la ediţia anterioară nu a prea gustat radicalul cocktail de genuri.
 
De fapt, nu ştiu de ce mi-ar păsa ce spun juraţii. Din punctul meu de vedere, fiecare dintre cei 12 concurenţi merită trofeul. Cineva însă trebuie să câştige, iar mingea e în terenul juriului. Din fericire. Sau din păcate, depinde cum priveşti. Un membru al juriului mi-a spus odată că filmele sunt prea întunecate şi că nu întrevede nicăieri speranţa. Onorabilul membru al juriului era îmbrăcat în negru din cap până-n picioare. Altul - că ar fi prea mult sex (era vorba de inclasabilul Viva). Un producător de la Hollywood mi-a reproşat includerea în selecţie a unui film din Kazahstan şi aproape că voia să-mi dea cu un pahar în cap pentru că şi-a pierdut timpul vizionându-l. Normal, timpul înseamnă bani. Poate mai mult pentru el decât pentru mine. Cât despre antologica nepremiere a maghiarului Kontroll, e interesant de ştiut că fiecare dintre cei cinci membri ai juriului ar fi luptat pentru el. Eram în plin Rashômon, aşa că preţ de mai înţelege ceva.

Oricum, filme întunecate în care speranţa a luat o pauză sunt şi la TIFF 2010, dar nimeni nu spune că trebuie luată personal chestia asta. Sunt şi filme cu sex, deşi în continuare n-am renunţat la ideea de a avea, cândva, o selecţie fără urmă de sex - de-aţi şti însă ce greu se găseşte aşa ceva, după cum la fel de greu e de găsit o nouă Viva. Există chiar şi un titlu de provenienţă bizară, relativ înrudit cu filmul din Kazahstan, noroc că n-avem producători de la Hollywood în juriul de anul ăsta. Cât despre filmul care-i va seduce pe toţi juraţii, sfârşind paradoxal în afara palmaresului, am deja o bănuială, dar mai bine tac.

Acum, filmele: pe olandezul Last Conversation l-am vrut încă de la ediţia anterioară. A preferat să meargă la Moscova în competiţie, drept pentru care nu mai putea fi arătat în altă parte, aşa că a zis pas TIFF-ului. Eu nu i-am zis pas şi ştiu cel puţin un om care va jubila la el: monteurul Cătălin F. Cristuţiu. Filmul, captat simultan de 25 de camere ataşate de exteriorul unei maşini în mişcare, e o impecabilă lecţie de montaj, chit că e turnat dintr-un singur plan-secvenţă. Şi încă n-aţi văzut-o pe Johanna ter Steege la volan, ţinând singură tot filmul pe umeri. E fantastică. Fantastic este şi cuplul din coproducţia Olanda-Irlanda, Nothing Personal, un film eminamente în două personaje, dar cu o infinitate de nuanţe în relaţia dintre ele. Fantastică e şi Pernilla August în suedezul A Rational Solution, o comedie cu accente bergmaniene despre două cupluri care se mută împreună. Altfel spus, infidelitatea n-a fost nicicând mai la ea acasă. Cât despre Michel Piccoli în Le bel age şi Krystyna Janda în Reverse, ar trebui inventat un premiu special pentru ei, chit că filmele aparţin mai degrabă celor două june eroine debusolate, aflate ba la "frumoasa vârstă" din titlu, ba în iureşul totalitarist din Polonia anilor '50. Dacă îl mai adaug şi pe Victor Rebengiuc, colosal în acea "tragedie a unui om ridicol" care este Medalia de onoare, e clar că la actori se va da o grea bătălie.

Nu-i vorbă, că şi premiul publicului pare la fel de disputat. Pe de-o parte, danezul R, un thriller testosteronic despre cultura deţinuţilor, despre vicioasele contracte şi violentele coduri de onoare existente între pereţii unei închisori. Pe de altă parte, comedia neagră cu condimente balcanice Devil's Town, regizată de Vladimir Paskaljevic, fiul lui Goran - miezul ei fiind unul cât se poate de serios: vidul moral e cauza sau efectul conflictelor naţionaliste? Şi nu în ultimul rând, Gordos, un soi de Magnolia "cu graşi" în care umorul e la fel de supraponderal pe cât sunt şi protagoniştii.

Surprizele ar putea veni de la belgianul Altiplano, probabil cel mai plastic film din selecţie, dar şi cel mai angajat (similitudinile cu cazul Roşia Montană sunt frapante), şi de la thailandezul Mundane History (unul dintre câştigătorii Rotterdamului din acest an), probabil cel mai experimental şi mai psihedelic dintre toate.

La final, nu-mi rămâne decât să pun deoparte un pahar cu care să-i dau juriului în cap dacă n-o va premia pe Ozana Oancea pentru rolul fenomenal din Felicia, înainte de toate, al duetului Răzvan Rădulescu - Melissa de Raaf. OK, glumesc. Sau poate că nu...