De aici, s-ar putea ajunge foarte uşor fie la maneaua psihologică, fie la "noir"-ul de apartament. Filmul lui Muntean evită ambele pericole şi rămîne fidel faţă de lumina zilei, mai precis faţă de stîngăcia dezarmantă pe care-o scoate ea la iveală, în toţi şi în toate. Iată cum se destramă un cuplu, iată cum se întemeiază altul. Iată traseul dorinţei prin vieţile oamenilor şi iată preţul.
Povestea de dragoste şi divorţ nu alunecă în profunzimi glossy, nu predică, nu compătimeşte. Marţi, după Crăciun documentează sentimente în situaţii date. Aşa cum reporterii de la Animal Planet documentează viaţa şi activitatea unor specii în habitatul lor. Sentimentul e "camera shy". Trebuie pîndit îndelung, răbdător, pînă cînd apare lemurul din tufişuri. Sau pînă vezi o fluturare în frunze, în intonaţie, un rictus, un înghiţit în sec, o privire în gol şi atunci ştii că lemurul e acolo. Şi obiectivul rămîne nemişcat, ca să nu-l sperie.
Drama de cuplu e observată din afară, fără gros-planuri, fără priviri dînd pe-afară de înţelesuri. Privirile şi gros-planurile sînt supralicitate, oricum. Nimeni nu priveşte în faţă pe nimeni în filmul lui Radu Muntean. E o fugă de ochii celuilalt mai ceva ca la o sută de metri garduri. Iar dacă s-ar privi, ar fi privirea gen: "Nu te întreb pentru că mi-e teamă c-o să-mi răspunzi".
Marţi, după Crăciun nu sondează insondabilul, vizează zona palpabilă a omenescului, zona unde îşi face veacul animalul subversiv al dorinţei. Prin urmare, există atingeri. Felul cum soţul îi masează piciorul soţiei şi felul cum îi masează piciorul amantei spun mai mult decît zece minute de priviri în flăcări. Şi există corpuri, pentru că acolo se duce dezbaterea, de fapt, orice ar spune atleţii imperativului categoric. Există corpul de amant, gol, ludic, şi corpul de soţ, tot gol, tuns de soţia-mamă, într-o scenă care marchează gradul zero cu coroniţă al erotismului.
Marţi, după Crăciun nu expediază substanţa poveştii în dialoguri "din autentic". O concentrează în gesturi şi ritualuri, invariabile, inevitabile. Soţul pune cumpărăturile pe masă într-o bucătărie şi le aranjează în frigiderul din altă bucătărie. Şi între aceste două gesturi de o banalitate desăvîrşită ştii, simţi că s-a petrecut un cataclism cosmic, s-au căscat prăpăstii între continente şi lumi întregi au pierit în haos. Dar în afară răzbat doar frînturi de cutremur, doar o perplexitate de nicăieri în faţa unei cutii de cafea. Apoi lemurul îşi ia tălpăşiţa în tufişuri.
Personajul lui Mimi Brănescu pare să umble tot filmul prin camerele aceleiaşi locuinţe. Sau pare să trăiască într-o instalaţie de vase comunicante, prin care dorinţa creşte si scade simetric. Cu excepţia cabinetului neutru ca judecata Apocalipsei, soţul străbate încăperi familiare, cavităţi învăluitoare şi oprimante ca o placentă.
Chiar şi scenele de exterior dau impresia că sînt filmate în interior. Dar interioarele acestea nu delimitează un spaţiu lăuntric, expresionist. Interiorul rămîne exterior şi punct. E o decizie îndrăzneaţă, cînd îţi propui să filmezi sentimente. Să nu "psihologizezi" decorul.
Filmul lui Radu Muntean nu ţine partea nimănui. Fără cadouri, fără concluzii gratificante. Nu le consolează pe soţiile înşelate, nu "joacă tristeţea" alături de soţii dilematici, nu le reconfortează pe amantele singure de Sărbători. Nu pledează cauza copiilor cu părinţi divorţaţi, că nu e nevoie. Cu toate astea, e posibil ca multe cupluri să iasă mulţumite de la film şi să-şi spună, fără să se privească în ochi: "Nu e cazul cu noi. Cu noi e altfel!". Oare?
Cît despre cealaltă întrebare - este posibil ca o femeie să iubească doi bărbaţi în acelaşi timp? -, e din alt film. Dar bună şi întrebarea asta, nu-i aşa, fetelor?
Vezi o galerie de imagini din filmul Marți, după Crăciun (regia: Radu Muntean) aici.