Paul Hanganu, broker de credite, om activ, cu nevastă şi copil, este un astfel de "om recent", mereu pe fuga, cu conştiinţa faptului că se aşteaptă de la el să fie în primul rând "provider" pentru binele familiei. Dar ceva neprevăzut i s-a întâmplat. De câteva luni are o relaţie adulterină cu o femeie mai tânără pe care crede că o iubeşte. Omul este la vârsta "critică" si nostalgia "pasiunii" amoroase i-a dat târcoale. Probabil că în familie totul devenise prea "călduţ", iar regizorul ne dă câteva indicii despre această tihnă casnică. Sunt scenele în care Paul masează tălpile soţiei, cu devoţiune dar cu gândul aiurea, scena în care soţia îl tunde şi la sfârşit îi aruncă un încurajator "hai că eşti frumos", ori scena cinei în familie.
Undeva pe la jumătatea filmului, atunci când Paul se împacă cu amanta, ducându-se după ea la Constanţa, ea îi pune o întrebare cheie pentru starea lui sufletească: "Tu unde eşti acum?" Aici, cu mine, acasă la nevastă, oficial cu treabă la Constanţa? Pentru mine este cheia în care trebuie citit personajul central al filmului. Ne putem lesne imagina echilibristica sufletească pe care trebuie s-o facă Paul pentru ca nevasta să nu bănuiască iar amanta să fie mulţumită. Aşa că ceea ce-i rămâne, în loc să fie o frumoasă poveste de dragoste pasională, e o perpetuă prefăcătorie care-i seacă puţina energie sufletească. Ca să cităm subtitlul unui film de Rohmer: "Cel ce are două femei îşi pierde sufletul, cel ce are două case îşi pierde minţile". Înţelegând instinctiv pericolul, Paul alege calea aparent uşoară, potrivită caracterului său "călduţ".
Deşi totul a început ca o aventură cu tentă pur sexuală, Paul s-a îndrăgostit, sau cel puţin aşa ne mărturiseşte. Strivit între nevoile a două femei pe care le iubeşte, în felul lui oarecum simplist, dualitatea îi devine de nesuportat. Presiunea psihologică creşte şi Paul este silit să aleagă: mărturiseşte nevestei că are o aventură şi se mută la amantă. E mai puţin o alegere morală sau raţională, cât una instinctuală. E o cale a minimei rezistenţe, o cădere într-o nouă zonă de aparent confort, unul uşor condimentat cu jocuri erotice şi tensiune sexuală, probabil ingredientul lipsă al confortului familial.
S-a spus că jocul actoricesc al lui Mimi Branescu (interpretul lui Paul) este plat. Şi poate că este. Dar, în opinia mea, el e perfect adecvat personajului destul de rudimentar sufleteşte pe care-l interpretează. Paul este, până la urmă, un exponent tipic al actualei clase de mijloc româneşti. Nu-i poţi cere adâncimi sufleteşti bergmaniene. Aşa cum bănuiesc că nu-i poţi cere nici suedezului mediu.
Filmul nu îşi propune să fie inovativ la nivel formal. El rămâne consecvent unui stil minimalist-realist în care abundă planurile secvenţă, montajul liniar, încadratura sobră, funcţională, unghiurile "obiective", camera leneşă, aproape fixă. Dar, în felul ăsta, ceea ce iese în evidenţă este povestea, în tot ce are ea esenţial sau anecdotic. Efortul lui Radu Muntean pare să se concentreze exclusiv pe ce se întâmplă în cadru, pe "crearea", sau potenţarea, naturaleţii personajelor şi poveştii. Filmul se sprijină foarte mult pe jocul actorilor şi pe acele momente cu adevărat speciale pe care ei le pot crea. În scena mărturisirii, probabil cheia de boltă a constructului filmic, soţia (Adriana, interpretată excelent de Mirela Oprisor) trece în câteva minute prin zeci de stări sufleteşti - de la şocul iniţial Adriana trece la chestionarea propriei feminităţi şi a sentimentelor lui Paul pentru ea. Secvenţa are un excelent gradat crescendo al furiei care se sparge, pe final, într-un ocean de resemnare. E o secvenţă compusă magistral, din sute de mici detalii semnificative care însă nu-ţi sunt "aruncate" în ochi. Aşa cum , în altă manieră, secvenţa de final, masa de Crăciun la părinţii lui Paul, cu ţesătura ei densă de trăiri, ne lasă să vedem, ca printr-o uşă întredeschisă, cum va fi viaţa viitoare a personajelor, mereu atente să nu se rănească suplimentar şi inutil, încercând să suplinească prin mici "cadouri" o fericire ce nu mai pare posibilă. Totul reprezentat fără urmă de sentimentalism, într-o cheie discretă.
În cele scrise mai sus îmi asum observaţiile ce ţin de psihologia-după-ureche şi de experienţa proprie de viaţa. Şi poate că n-aş fi scris nimic dacă nu m-ar fi marcat lipsa de empatie şi fineţe a receptării observată atât la spectatorii cu care am văzut filmul la cinematograf - oameni care, în mare parte, au râs de s-au spart când pe ecran doi oameni îşi spărgeau căsnicia şi poate viaţa - cât şi la o parte a comentatorilor. Aceştia din urmă îmi par a trece, uneori, cu o mulţime de argumente foarte tehnice şi vorbe meşteşugite pe lângă emoţia simplă a unui film foarte bun, chiar dacă nu excepţional. Acuzele de falsitate şi sărăcie legate de personaje şi situaţii îmi par, în special, nefondate. Personajele însele şi-au schematizat viaţa şi sunt în proces de a face acelaşi lucru cu propriile sentimente. Cu fiecare simţire în cutiuţa ei orice perturbare trebuie anulată, orice pasiune anesteziată. Este un fel de echilibru emoţional pe care-l atingem sau spre care tindem, voit sau pe nesimţite, fiecare din noi.
Sigur, aşa se văd lucrurile din direcţia mea. Inutil să spun că sunt un bărbat în jur de 40 de ani care speră să nu fie niciodată în locul lui Paul Hanganu. Nu sunt un eşantion statistic, sunt un caz particular. Iar filmul ăsta nu e despre mine. Dar ar putea fi.
Vezi o galerie de imagini din filmul Marți, după Crăciun (regia: Radu Muntean) aici.