Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Marţi, după Crăciun

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nu ţin cu nimeni - Marţi, după Crăciun


septembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
M-am dus la Marţi, după Crăciun, în regia lui Radu Muntean, aşa cum se duce unul care nu poate să înoate acolo unde e apa mai mare. Ştiam că are să fie incomod. Pentru asta am vrut să-l văd. Şi când am primit invitaţia din partea Tabu, am acceptat-o şi pentru că vroiam să văd dacă am să ţin cu unul dintre cei trei: Raluca, amanta, Adriana, soţia înşelată sau Paul, prins între ele două.
 
Şi s-a făcut întuneric. Paul şi Raluca erau în pat. Goi, comentând mărimea degetelor lui de la picioare. Mi-am ales să ţin cu ei. Pentru că se iubeau. Ce motiv mai întemeiat de-atât îmi trebuia? Dar erau doi, oarecum separaţi, şi eu vroiam unul singur. Aşa că momentul alegerii perfecte mi s-a părut scena din cabinetul de stomatologie. Erau toţi trei în încăpere, plus Mara, copilul Adrianei şi al lui Paul. Şi alegerea a mers fără nici un fel de ezitare spre Raluca, interpretată de Maria Popistaşu. Pentru că ea ştia adevărul. Şi pentru că, spre deosebire de Paul, ea trebuia să vorbească. Iar de cele mai multe ori, nu avea la îndemână decât nişte mănuşi cu care să se joace ca să-şi ascundă nervozitatea. Mai apoi, pentru că îşi dă seama atât de bine cum funcţionează mecanismul retragerii şi cum acţionează pentru bărbatul pe care îl iubeşte teama că ar putea s-o piardă. Şi pentru că, după ce face demonstraţia acestui mecanism fără urme de reproş, predă toate armele şi spune: "Ai făcut din mine o cârpiţă."
 
Adriana însă nu bănuieşte nimic. Îşi mângâie soţul cu talpa piciorului după un masaj la tălpi şi aşteaptă Crăciunul absolut nepregătită pentru declaraţia de dragoste pe care Paul i-o mărturiseşte din senin. Dar care nu îi e adresată. Ea primeşte părerile de rău. Şi le trece printr-un potop de emoţii atât de fin construite. Ajunge de la nici un cuvânt şi o linguriţă ştearsă insistent şi pusă la locul ei, în sertar, la o respiraţie greu de controlat, pe canapea, imobilizată, ochi în ochi cu Paul, în palma căruia avea să plângă, la plecarea lui. Mirela Oprişor îi dă Adrianei demnitate, o pune să se stăpânească şi îi lasă furia şi suferinţa să scape în doze mici. O eliberează puţin, apoi îi pune iar căluşul la gură. Iar asta îi face dezamăgirea mai puternică decât cele mai învolburate isterii. Şi devine aproape imposibil să o priveşti pe ecran şi să nu vrei să fii de partea ei.
 
Şi atunci loveşte ceva neaşteptat, ceva ce realizezi în clipa aceea cu câtă migală şi cât de discret a fost construit în tot parcursul filmului. Pe tot drumul, cel care a legat suferinţele e Paul, care vede mai întâi prin ce trece femeia de care este acum îndrăgostit, vede apoi cum se închide femeia pe care a iubit-o odată şi conştientizează lipsa lui de putere în a schimba lucrurile. M-am uitat la Paul pe final şi l-am văzut ezitând. Uşurat? Probabil. Mai fericit? N-aş şti să spun. Mimi Brănescu cred că face din Paul un secret keeper pe care nu cred că îl invidiază nimeni.
 
Către final am ştiut cum, în toate scenele în care reflectoarele erau pe una din cele două femei, Paul se afla undeva în umbră, dând probabil ture de stadion înăuntru. Şi am vrut tare mult să ţin cu el, doar cu el.
 
A trebuit să fiu onestă cu mine însă. Am ţinut cu fiecare, pe rând, şi cu nici unul până la capăt. Pentru că fiecare are motivele lui, pentru că cel părăsit azi, poate să părăsească mâine, pentru că amanta de azi, poate fi soţia de mâine. Pentru că uneori nu mai iubeşti şi nu există explicaţii laborioase pentru asta. Şi pentru că filmul nu e moralizator. Asta îl face atât de bun. Nu-ţi dă lecţii de viaţă. Îţi spune lucid: "Asta e. E o variantă. Se poate întâmpla." Radu Muntean, Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu au construit deliberat atât de echilibrat scenariul. Mai spune în plus cât de ridicoli putem părea când iubim - în sensul frumos pe undeva, genuin, chiar dacă dureros, -  dacă cineva pune o cameră pe noi şi ne arăta tabloul complet într-un puzzle în care aflăm cu surprindere că nu suntem singurii protagonişti.
 
Marţi, după Crăciun e un film foarte masculin pe care şi femeile îl vor iubi. Masculin nu pentru că un bărbat îşi înşeală soţia sau pentru că soţia este cea părăsită şi nu ea are un amant. Ci pentru că acest triunghi amoros are un fel masculin, superb, de a-şi trăi dramele. Fără zeci de pachete de şerveţele consumate, fără râuri de lacrimi, fără ţipete, fără voce. În tăcere, mocnit, orgolios, cu îndoieli, poate şi regrete, dar fără întoarceri în urmă.
 
Şi fără parti pris-uri până la urmă şi pentru că în seara de Crăciun, şi tatăl, şi mama, aşa cioburi cum sunt, complotează împreună cu restul familiei ca iluzia existenţei lui Moş Crăciun să mai dureze. Măcar o iarnă. Măcar pentru Mara. Oricum o aşteaptă un an greu după divorţul părinţilor.


Vezi o galerie de imagini din filmul Marţi, după Crăciun (regia: Radu Muntean) aici.



 Toate articolele despre Marţi, după Crăciun


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Mihaela Iancu


Alte articole

 10 ani cu filmul românesc. Episodul 10 - Anul 2010, Iulia Blaga
 Marţi, după Crăciun, în premieră la HBO România, Comunicat de presă
 Viaţa poate bate filmul - Marţi, după Crăciun, Cătălina Miciu
 Intimitatea, un tabu spulberat în surdină - Marţi, după Crăciun, Valerian Sava
 O familie obişnuită - Marţi, după Crăciun, Rozana Mihalache
 Toate articolele despre Marţi, după Crăciun


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer