septembrie 2010
Marţi, după Crăciun
Am început să gîndesc această cronică înainte de a merge la film. Din părerile altora, atât de împărţite. Pentru un motiv sau altul, fiecare dintre cei pe care îi întrebam despre care va fi deznodământul, îmi întorcea întrebarea: "Tu ce crezi?" Şi apoi continuau să răspundă "Nu ştiu"-ului meu, unii satisfăcuţi "A părăsit-o pe nevastă-sa, evident", alţii dezamăgiţi de opţiune "A făcut o prostie, evident", alţii încurcaţi "Măi, nici eu nu ştiu ce să zic. O să vezi".

Pentru prima dată în viaţa mea de spectator, am crezut că pot scrie un comentariu la un film. Pentru că ce-am vizionat a fost un decupaj aproape perfect din viaţă. Mă întreb dacă în viaţa reală Raluca a fost vreodată Raluca sau mama Ralucăi a fost vreodată mama Ralucăi. Radu Muntean a intuit, "la indigo", viaţa. Şi trăirea pe care actorii au reuşit să o înfăţişeze a atins profund corzi personale prin realismul interpretării. Îmi vine greu să cred că regizorul i-a indicat Adrianei (Mirela Oprişor) cu ce tip de furie să acţioneze şi prin cîte mişcări să reprezinte această furie atunci cînd s-a năpustit asupra celui care tocmai a pus-o în pericolul de a se îndoi de ea şi de alegerile ei trecute şi viitoare.

Filmul a fost o fotografie şi nu un tablou. Nu mă îndoiesc de asta. O lucrare atît de obiectivă, încît m-am întrebat, cel puţin o dată, văzîndu-l, cînd am permis, eu sau alte x persoane reale, echipei de filmare să tragă cadre din viaţa noastră.

M-a speriat realismul filmului şi faptul că, în manifestare, a fost o lemă. Nimic de contestat. Bang! Aceasta este realitatea noastră: un cerc vicios de care nu putem scăpa! Nici o secundă nu am avut sentimentul că, odată făcută alegerea, lucrurile pot merge altfel. Nu am avut speranţa că omul spiritual ar putea transcende omului cotidian. Am ieşit din sală repede, deloc transpusă într-o poveste. Pentru că nu asistasem la o poveste, ci la o coadă la Unirii, la cartele de metrou cu reducere pentru studenţi. Atît de real mi s-a părut a fi şi atît de necesar. Şi mai asistasem la ceva: la viaţa nudă, căzută, a fiecăruia dintre noi, în care, din cînd în cînd, suntem vinovaţi şi ne ascundem ghemuiţi în noi, ca Adam după ce a muşcat. Vinovat, dar mîndru şi victorios că acum va putea cunoaşte. De aceea, cred că afişul filmului ne spune, magistral, că nu am învăţat nimic din Cădere.

Am văzut opţiuni pe care ni le asumăm şi opţiuni care "ar fi putut să nu apară". Laşitatea pe care am văzut-o nu doar pe ecran, ci şi în trăirea oamenilor din sală a fost copleşitoare. "Ai fost cea mai mare dezamăgire din viaţa mea" a fost o replică, pentru mine, firească, ce venea ca un bandaj care se chinuie inutil să oprească o venă tăiată. La această replică sala a izbucnit în rîs. Un rîs catarhic, vinovat şi compulsiv, al omului care trăieşte bucuria sadică a faptului că i s-a întîmplat şi altuia ceea ce pe el l-a bucăţălit cu ceva vreme în urmă. M-a bucurat, însă, că măcar o persoană a trăit ca mine şi a murmurat trist "Nu înţeleg ce e atît de comic". Şi, citez din memorie, "Te-ai căcat pe valori ca nevasta şi copilul tău", mi s-a părut replica centrală pentru perspectiva din care am ales să văd eu filmul. Pentru că, arată cum, din inconsistenţa coloanei noastre vertebrale, ne (re)-înscriem pe cîte o cale, de fiecare dată cînd aşa ni se pare mai plăcut, mai recompensant sau mai uşor pentru noi, fără memoria convingerii (dacă a fost vreuna) care ne-a determinat, la un moment dat, să alegem altfel.

Recunosc încurcătura în care am fost şi eu aruncată. Istoria personală ne-a distribuit, pe mulţi dintre noi, fără să vrem, măcar într-unul dintre roluri. Şi identificarea se petrece, chiar acolo, în întunericul sălii. Retrăim ruşine, dezgust, neputinţă, îngenunchere, abandon, minciună şi, dacă am fost vreodată Adriana, lăcrimăm spontan cînd îl conducem afară din viaţa noastră. Şi dacă am fost Raluca vreodată, ne amintim momentul nostru de luciditate cînd am vrut să punem punct încercării de a nu destrăma ceea ce Dumnezeu a legat. Şi cînd mîndria posesiei, mai mult decît dragostea sau teama că "ni se va întoarce", ne-a împins să alegem altfel. Cu siguranţă ne amintim starea de copil a fiecărui Paul ce preferă plăcerea evidentă a noului, oferită "cînd vrei", în locul bucuriei ascunse de şosetele albe pe care, un mic "efort" o poate redescoperi. Este dificil de spus şi poate extrem de angajant dacă Paul ia sau nu o decizie bună. Pozitiv este faptul că ia o decizie. Şi asta îl conduce din stază în viaţă. Deocamdată căzută şi oarbă. Deocamdată marţi-trei-ceasuri-rele. Deocamdată după Crăciun.


Vezi o galerie de imagini din filmul Marţi, după Crăciun (regia: Radu Muntean) aici.
Regia: Radu Muntean Cu: Mimi Brănescu, Mirela Oprişor, Maria Popistaşu, Victor Rebengiuc, Dragoş Bucur

1 comentariu

  • da, frate!
    paulica, 19.09.2010, 22:44

    cam asta-mi venea sa zic din 2 in 3 minute cand l-am vazut.
    subscriu, m-am regasit si-n lasitatile lui si-n furia ei. Tacerea care precede "Paul esti cea mai mare dezamagire din viata mea", acolo cred ca-i balansul, Punctum-ul filmului. Colapsul Adrianei nu se aude, dar se simte-n plex.
    si da, cand au tras cadre din viata mea?

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus