Regizorul lungmetrajului Marţi, după Crăciun, recent lansat în cinematografe, nu-şi propune să-i facă pe plac publicului cu tot dinadinsul. Al patrulea film al cineastului, considerat "cel mai matur al său", analizează, cu o fineţe impresionantă, dilema unui bărbat de vârstă medie, care trebuie să aleagă între soţie şi amantă.
Regizorul Radu Muntean spune că îi place să scrie personaje feminine, pentru că vrea să ştie mai multe lucruri despre femei, şi că, în ultimele sale filme, vorbeşte despre el, aflat la diferite vârste. Muntean mai crede că nu există o coerenţă a "noului val" românesc şi afirmă că nu‑l preocupă părerile criticilor.
Doinel Tronaru: Marţi, după Crăciun pare că, într-un fel, continuă filmul precedent, Boogie. Personajul care acolo se afla la "30 şi ceva" se află acum în jurul vârstei de 40 de ani, pe alt palier al existenţei. Aţi vrut, de la bun început, să duceţi lucrurile mai departe?
Radu Muntean: Cum spuneam, nu-mi place să lucrez după planuri, aşa că nu a existat intenţia unei continuări la Boogie, chiar dacă probabil aşa pare. Nu mai ştiu cum a fost prima discuţie cu Alex şi Răzvan. Bănuiesc că le-am spus că vreau să fac un film despre un bărbat însurat care-şi iubeşte şi nevasta şi amanta, de la asta s-a plecat iniţial.
Intimitate, sexualitate şi adulter
D.T.: Care au fost problemele, "blocajele", care au survenit pe parcurs?
R.M.: De aici şi până la ultimul draft de scenariu a trecut un an. Discuţii, blocaje, pauză pentru filmul lui Răzvan, iarăşi discuţii şi poticneli, până când, în subsolul unui restaurant cu specific italian, am terminat sinopsisul şi ne-am împărţit secvenţele pe care urma să le scriem. Cred că blocajele nu se pot evita atunci când scrii în trei şi discuţi despre lucruri ca intimitate, sexualitate şi adulter. Fiecare dintre noi a trecut prin experienţe personale diferite şi s-a raportat uneori diferit la situaţiile din scenariu, dar cred că, până la urmă, din contrele astea s-au născut soluţiile dramaturgice cele mai bune.
D.T.: Vei continua cu un al treilea film pe această tematică?
R.M.: Nu am avut în minte nicio trilogie. Încă nu m-am decis despre ce va fi următorul meu film.
D.T.: Pentru un eventual nou film, veţi colabora în aceeaşi echipă de trei, cu Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu?
R.M.: Nu văd de ce nu, funcţionăm foarte bine împreună.
D.T.: Diversitatea tematică a filmelor tale este una programatică sau a survenit în mod întâmplător, "pe nesimţite"?
R.M.: Nu a fost nimic programatic, pur şi simplu m-au interesat zone diferite în 2001, 2005, 2007 şi 2009. Am mai spus-o, mi se pare riscant să lucrezi după planuri pe termen lung, oamenii se mai schimbă şi e posibil să nu te mai regăseşti în proiectul pe care-l schiţai cu doi-trei ani în urmă.
D.T.: Multă lume, de gen feminin, a acuzat în Boogie o pronunţată perspectivă masculină. Eşti de acord cu acest punct de vedere? Consideri că această perspectivă era singura posibilă sau personajul soţiei putea fi dezvoltat mai mult?
R.M.: Filmul Boogie este despre Boogie, adică Bogdan Ciocăzanu, mai mult decât despre Smaranda, soţia sa. Dar de aici până la acuzele de misoginism, pe care e drept că le-am primit după film, e cale lungă. Mie mi se pare că Bogdan şi ceilalţi doi prieteni ies mult mai şifonaţi din film decât personajul Smarandei, care este, dacă vrei, personajul mai matur, mai în controlul situaţiei. Ea reuşeşte subtil să-l domine pe Bogdan, chiar atunci când îşi cere scuze şi aparent e victima. Cine spune că Boogie face apologia golăniei şi a adulterului, nu a nimerit la filmul potrivit, a greşit sala.
D.T.: În Marţi, după Crăciun, "balanţa" este mai echilibrată, iar cele două roluri feminine sunt mult mai complexe, mai ales cel al soţiei. A fost o alegere intenţionată, ţinând cont de obiecţiile la care mă refeream?
R.M.: E o situaţie complet diferită. Ar fi oarecum ciudat să faci un film despre un triunghi conjugal în care să neglijezi două dintre personaje. E drept că m-au interesat foarte mult cele două femei, a existat chiar o variantă de scenariu în care cei trei aveau o pondere egală şi povestea se derula după modelul unei ştafete. În final, deşi am ales să spun povestea cu personajul masculin ca pivot, cele două femei au rămas foarte importante în film. Asta vine însă din premisa filmului, nu dintr-un sentiment de vină faţă de femei, pe care l-aş fi avut după Boogie. Dacă ar fi să-mi gândesc filmul următor după obiecţiile pe care unii spectatori le-au avut la filmul anterior, probabil că ar ieşi un fel de album duminical.
D.T.: Pentru conturarea acestor personaje feminine, iar apoi pentru aducerea lor pe ecran, cât din propria sensibilitate ţi-ai folosit? Se spune că orice bărbat are o latură feminină, şi viceversa... Filmele tale, începând cu Furia, sunt, totuşi, foarte masculine. Unde se poate găsi latura feminină a lui Radu Muntean?
R.M.: Habar n-am, mă bucur să văd cum cresc copacii şi plantele din grădină în fiecare primăvară, bănuiesc că aşa se manifestă latura mea feminină. Îmi place să scriu personaje feminine pentru că mi se pare că nu ştiu suficient de multe lucruri despre femei şi mă tentează să aflu.
D.T.: Cum a decurs colaborarea cu Mirela Oprişor?
R.M.: Mirela a fost extrem de motivată, cred că a simţit că ăsta e rolul pe care-l aştepta de multă vreme. A avut emoţii la început, dar a reuşit să treacă peste ele şi s-a descurcat excelent la filmare. Am repetat mult împreună şi am încercat să-i dau încredere, i-am spus de la probe că are o intuiţie foarte bună şi că trebuie să se bazeze pe ea.
D.T.: Tensiunea din scenariu s-a transmis cumva şi asupra lucrului de pe platou, în timpul filmărilor?
R.M.: Eu am fost mai tensionat decât oricând, am simţit că trebuie să fiu permanent în controlul situaţiei, dar am încercat să nu transmit tensiunea asta echipei. Nu ştiu în ce măsură am reuşit, a fost un film foarte greu pentru mine şi pentru actori. Îmi cunosc însă foarte bine echipa, lucrăm de mulţi ani în aceeaşi formulă şi reuşim să trecem uşor peste momentele mai delicate. Dacă te uiţi la making of, pare că ne-am distrat, deşi n-a fost deloc aşa.
D.T.: Cum te-ai defini, artistic, prin opoziţie - sau diferenţă - faţă de colegii tăi de generaţie cei mai pregnanţi: Puiu, Mungiu, Porumboiu?
R.M.: Mie mi se pare extrem de nepotrivit ca un regizor să-şi dea cu părerea public despre colegii lui de breaslă, să sară, cum ar veni, în echipa cealaltă, a criticilor, şi să le facă treaba. Aşa că nu pot să mă autodefinesc în raport cu nimeni. În mod aproape întâmplător, după părerea mea, au debutat în ultimii zece ani suficienţi regizori interesanţi cât să atragă atenţia asupra unei mişcări cinematografice în România.
D.T.: Consideri că se poate vorbi despre "noul val" douămiist ca despre o mişcare coerentă? Eşti mulţumit de etichetele care au fost puse curentului sau le consideri nişte simple clişee?
R.M.: Nu este nimic programatic şi nu cred că fenomenul ăsta are o coerenţă artistică, suntem oameni cu preocupări şi căutări diferite. Sigur că în trena filmelor bune care s-au făcut în ultimii ani este loc şi pentru oportunişti, dar cred că, nu peste multă vreme, se va vorbi despre câţiva autori, şi nu despre valuri. Cât despre etichete, e treaba voastră, a criticilor, să le puneţi, să îndosariaţi şi să grupaţi regizorii. Eu unul nu am o problemă cu asta, dar nici nu mă preocupă în vreun fel.
D.T.: Cum crezi că va fi primit de public filmul? Primirea de la Cluj a fost entuziastă. Crezi că are datele să fie şi un succes de public?
R.M.: Am fost încântat de primirea de la Cluj, dar cred că, din păcate, spectatorii TIFF-ului nu sunt reprezentativi pentru publicul românesc în general. Încă nu m-am lămurit care ar fi o reţetă de succes pentru publicul românesc, şi ăsta este unul dintre motivele pentru care nu încerc să-i fac pe plac cu tot dinadinsul. Spectatorul pentru care fac eu filme seamănă cu mine, face parte din nişa celor care privesc cinemaul ca pe o experienţă individuală, şi nu ca pe o pastilă de divertisment. M‑ar bucura să aflu că s-a mărit nişa, dar am aşteptări ponderate de experienţele celorlalte filme pe care le-am lansat. Semnele sunt însă bune, aud de la oameni în care am încredere că aş fi făcut un film de public. Să vedem.
D.T.: Consideri că, faţă de începutul anilor 2000, sistemul de producţie a început să funcţioneze?
R.M.: Acum zece ani aproape că nu exista vreun sistem de producţie, doar casele de film rămase moştenire de pe vremea lui Ceauşescu, plus două case mari de producţie care îşi împărţeau prestările de servicii pentru filmele americane de serie B. Acum sunt câţiva producători serioşi şi independenţi, care au învăţat meserie plimbându-se prin festivaluri şi târguri de proiecte şi au devenit parteneri de încredere pentru producători şi agenţi de vânzări din Europa.
D.T.: Succesul internaţional al noului cinema românesc a avut vreun efect în ceea ce priveşte situaţia din ţară?
R.M.: Din păcate, cu tot succesul de care vorbeai, la CNC lucrurile nu s-au schimbat radical, există după fiecare concurs un fel de împărţeală a proiectelor între cei care au demonstrat că merită să facă film şi paraziţii sistemului, oameni care căpuşează bugetul şi produc rebut cinematografic an de an. Sunt persoane care susţin că există un anumit echilibru în împărţeala asta, însă eu cred că banii de la CNC nu ar trebui împărţiţi după sistemul "daţi câte unul să ajungă la toată lumea", ci în urma unui concurs onest, în care valoarea să decidă ordinea proiectelor, şi nu un fel de falsă echitate.
Recordman la lungmetraje
Născut în 1971 la Bucureşti, Radu Muntean a absolvit în 1994 Academia de Teatru şi Film, secţia Regie Film. Din 1996 şi până în prezent, Radu Muntean a regizat peste 300 de spoturi publicitare pentru agenţii precum BV McCann Ericsson, Saatchi & Saatchi, D'Arcy, Leo Burnett, Grey, Tempo, Scala J. Walter Thomson, Graffiti BBDO, Headvertising, Next Cap, câştigând peste 40 de premii naţionale şi internaţionale la festivaluri de publicitate.
În 1999, a fost lector universitar la Universitatea Media, Facultatea de Regie Film. A realizat scurtmetrajele Şi ei sunt ai noştri (1992, documentar), Lindenfeld 1994 (1994, documentar), Ea (1994), Tragica poveste de dragoste a celor doi (1996), Viaţa e în altă parte (1996, documentar), premiate la festivaluri din ţară şi de peste hotare.
Trecut la lungmetraj, are cele mai multe titluri lansate dintre toţi regizorii "noului val" din anii 2000: Furia (2002), Hârtia va fi albastră (2006), Boogie (2008) şi Marţi, după Crăciun (2010), la rândul lor premiate de UCIN şi de festivaluri precum Namur, Antalya, Sarajevo.
Vezi o galerie de imagini din filmul Marți, după Crăciun (regia: Radu Muntean) aici.