Victor fără ţară - The terminal

E oficial, Hanks poate juca orice, de la un Forrest pe o planetă la un Robinson pe o insulă. În The terminal lui Steven Spielberg, el este un cetăţean al Krakoziei, Victor Navorski, un amărăştean care se trezeşte - în urma unei lovituri de stat - că nu mai are ţară şi, deci, nici paşaport valabil... Cum să mai intre în SUA? Şi cum să se mai întoarcă „home"? (din acest pdv, E.T. era mai norocos...) Aşa că rămîne - pe timp nedefinit - în "no man's land"-ul aeroportului JFK din New York, unde ajunge să cunoască toate cotloanele permise, toţi funcţionarii, vînzătorii şi lucrătorii cu ziua; başca noaptea.

Ca film, The terminal nu poate sta alături de Întîlniri de gradul 3, de E.T. sau de Lista lui Schindler; şi nici n-are rost să căutaţi „Krakozia" pe hartă - e o ţară inventată. Dar cazul de la care s-a pornit e real: cel al unui iranian, care se pare că a rămas pînă astăzi în aeroportul Charles de Gaulle de la Roissy. Această legendă urbană nu putea să nu-l fascineze pe Spielberg, care părăseşte repede teritoriul realismului „politic" pentru a se instala, fără efort, pe cel care-i este la îndemînă: melocomedia - adică un basm modern cu personaje uşor stereotipate, bune sentimente, situaţii comice şi "happy ending" obligatoriu.

Şi totuşi, există un moment ce părea să promită altceva: acela în care Navorski face pe interpretul între mai-marele aeroportului, Dixon (inflexibilul Stanley Tucci), şi un alt amărăştean, cetăţean cvasi-krakozian care încerca să treacă medicamente peste graniţă. Sînt pentru Tata! - strigă acesta disperat, încercînd să-i stoarcă o lacrimă lui Dixon (Nixon?) şi ameninţînd că se sinucide dacă i se confiscă pastilele... Nu este cel mai bun moment al filmului: scena e isterică la un mod destul de fals, culminînd cu o întorsătură de situaţie comic-patetică şi neverosimilă. Dar, în naivitatea ei manifestă, „scena pastilelor" poate fi văzută ca o „acmee" a stilului Spielberg în ce are acesta mai bun şi mai rău: o grandilocvenţă emoţională, primară şi cam postişă, în care nu crezi o clipă şi care, cu toate acestea, îţi pune un nod în gît (vezi şi momentul, încă şi mai gogonat, în care Gupta, bătrînul om de serviciu cu care ajunge să se împrietenească Victor, opreşte un Boeing cu vîrful... mopului!).

Mai tot The terminal este o variaţiune a acestei scene - numai că Spielberg, din fericire, este mai inspirat în celelalte. Performanţa cea mai surprinzătoare rezidă însă în felul dezarmant în care reuşeşte să construiască o „intrigă" pornind de la situaţia - mai curînd antinarativă - a unui om care stă într-un aeroport. Or aici, dincolo de întorsăturile (cînd comice, cînd melodramatice) de scenariu, filmul este 100% al lui Hanks! De la prima apariţie pe ecran - cu mersul acela de Charlot rusnac, greoi şi bolovănos - şi pînă la ultima - în care ieşirea lui Navorski sub cerul înstelat de fulgi este ca ultima misiune a unui Moş Crăciun uşurat şi luminos -, Hanks domină The terminal. Îl domină „colegial", lăsînd loc şi altora (toţi interpreţii secundari sînt minunaţi, iar Catherine Zeta-Jones face rolul cel mai „uman" din cariera sa!), dar - totuşi - îl domină categoric, trimiţînd în corzile unor înflorituri de prisos intervenţiile „auctoriale" ale lui Spielberg (vezi leitmotivul contraluminii orbitoare pe care se profilează siluetele - şi care ar trebui să sugereze, la tot pasul, iminenţa miracolului...). În astfel de momente, Spielberg face cu ochiul - ca un vechi cinefil - la filmele uceniciei sale de cineast (Mr Smith Goes to Washington al lui Capra de pildă...); dar nu se ridică nici la invenţia prodigioasă din Minority report, nici la omagiul creativ din Duel pe autostradă sau A.I.

The terminal este (încă) un „feel-good movie" marca Spielberg, care pare să fi trecut - cu viteza unui supersonic - pe lîngă un film mare...