Lege şi bun simţ, viaţa ca o continuă aşteptare, România - The terminal

Pentru a supravieţui cu succes în comunităţi din ce în ce mai mari a trebuit să inventăm legi peste legi însumând nesfârşite articole. Dar ne-am depărtat de bunul simţ care nu mai are când să acţioneze. Tot mai mult societatea se ghidează după procedurile reglementate minuţios şi fiecare gest este acoperit de un paragraf. Rămâne lupta dintre interesele care se duelează în paragrafe. Şi societatea e mulţumită. Dar individul? Statistic, este şi el. Punctual... hm... Pare paradoxal dar într-o epocă a focalizării pe protejarea minorităţii şi a individului exact cazurile singulare duc cel mai adesea la insatisfacţie şi frustrare în urma unei nedreptăţi. Oricâtă încredere şi entuziasm am avea în a încerca să reglementăm toate cazurile posibile în practică, realitatea este neînchipuit mai vivace şi ne provoacă mereu cu noi şi noi situaţii în care procedurile devin neputincioase dacă nu aberante de-a dreptul.

Viktor Novorski vine dintr-o ţară a fostului spaţiu sovietic şi aterizează pe cel mai mare aeroport american, fără să ştie că în timpul zborului său, acasă, în Krakozia, are loc o lovitură de stat cu toate ingredientele violente din asemenea cazuri. Drept care paşaportul său nu mai este recunoscut oficial, formularele pe care le completează nu mai au valabilitate şi nu poate primi viză de intrare în America. Nici înapoi nu poate fi trimis având în vedere situaţia de acolo. Eticheta pe care o primeşte este 'inacceptabil'. Până aici doar o dramă care ţine mai mult de întâmplare şi destin. Numai că modul de gândire al celor doi protagonişti care se înfruntă de-o parte şi de alta a unui regulament ne poate pune pe gânduri. Frank Dixon este un funcţionar care a urcat ierarhic pas cu pas, ani de zile, în umbra şefului până ce la pensionarea acestuia i s-a împlinit în fine visul de promovare. Un om rece, calculat, meticulos şi riguros în respectarea legii până la fiecare semn de punctuaţie. Viaţa lui se înscrie între numerele de articole, între culorile de formulare. Este eficient, organizează bine echipele de vameşi, personalul care asigură filtrul tuturor intrărilor în ţară, controlând acte şi bagaje. Are fler şi descoperă orice tentativă de înşelare a vigilenţei de către fel de fel de infractori.

Numai că nu toţi oamenii sunt la fel iar în legile oricât de sofisticate nu se găseşte orice soluţie necesară. Ce e de făcut cu Novorski? Dixon nu poate trece peste litera legii, aşa cum o vede el. De dragul avansării şi de teama unor complicaţii la inspecţie este dispus să-i sugereze şansa de a profita de 5 minute de graţie în care el va îngădui să părăsească spaţiul internaţional al terminalului, zona unde devenise prizonier. Nu este nici un sentimentalism aici, doar perfidia de a muta problema în curtea altei instituţii pe care cu un telefon o alertase deja. Numai că Novorski nu face pasul. De ce? Pentru că este în firea lui să fie un om corect, cuminte, aplecat mai degrabă respectării normelor. Să nu uităm că vine din Estul comunist. El nu are nimic de ascuns, vrea să facă pasul legal, cu inima împăcată. Şi atunci preferă să aştepte. Dixon şi ceilalţi ofiţeri privesc uimiţi cum Novorski refuză saltul spre libertate, fuga şi pierderea în mulţimea New-York-ului.

Nu pot spune că funcţionarul nu a fost flexibil. A scotocit prin legislaţie şi a găsit o variantă prin care Novorski să solicite azil politic dacă îşi declară formal teama de a se reîntoarce acasă.

"- Ai acum vreo frică să te întorci în ţara ta?
- Nu.
- Bine, să încercăm iar. Ţara ta este în război, Victor?
- Da
- Sunt oameni pe stradă cu arme.
- Persecuţie politică.
- Da.
- Este teribil. Nu se ştie ce se poate întâmpla...Îţi este frică de Kracozia.
- Krakozia? Nu, nu îmi este frică de Kracozia. Îmi este puţină frică de această cameră.
- Vorbesc de bombe, de demnitatea umană... de drepturile omului. Victor te rog nu te teme să îmi spui că îţi este frică.
- Krakozia este acasă. Nu îmi este frică de acasă."

Este paradoxal dar în acel moment Novorski se teme mai mult de biroul care îi barează fără un motiv serios accesul în drumul său liber. Refuzându-i-se aceasta, el este nevoit să se descurce în acest mic univers care este terminalul uriaşului aeroport: îşi încropeşte un culcuş, învaţă cum să câştige un ban, ajunge în timp chiar să muncească într-o echipă de constructori. Viaţa în 'captivitate' se colorează cu toate ingredientele: de la relaţii de prietenie până la înfiriparea unui sentiment de dragoste. Dar nu asupra poveştilor acestea vreau să mă opresc ci asupra rezolvării unor situaţii care ţin de litera regulamentelor.

Poate că filmul e mai uşor de înţeles de către un cetăţean din est, din sud-est poate... Oricum de noi aceia care nu ne împăcăm aşa uşor cu inflexibilitatea legii. Zi de zi Novorski vine la ghişeu cu un formular mic verde şi de fiecare dată i se aplică o ştampilă roşie de refuz. Funcţionara de la ghişeu îl întreabă de ce persistă iar răspunsul său este uimitor de candid:

"-Tu ai două ştampile...una roşie şi una verde.
- Şi?
-Eu am şanse să mă duc la New York 50-50."

De ce nu se poate lua o decizie atât de simplă de a îngădui unui om asupra căruia nu apasă nici o acuzaţie, să îşi urmeze liber drumul său? De ce limita legii inhibă şi nu încurajează? Bunul simţ este ceva depăşit.

În aeroport se iveşte un caz special: un pasager rus care venea din Canada este găsit cu câteva tuburi de medicamente şi conform legislaţiei în vigoare acestea nu pot fi scoase de pe teritoriul USA decât însoţite de o seamă de documente: de la medicul curant din ţara pacientului, de la o autoritate din ţara de provenienţă... Desigur că necunoaşterea legii nu este o scuză şi nu salvează pe nimeni. Doar că pasagerul e disperat şi trece la ameninţări mortale când vede că pierde medicamentele respective. Solicitat să negocieze pe post de interpret de limba rusă, promiţându-i-se ridicarea interdicţiei, în paranteză fie spus o nouă perfidie a celui din Lumea Nouă, Novorski însă are inspiraţia de a sugera pasagerului să declare că medicamentele respective sunt de fapt pentru o capră, caz în care restricţiile birocratice respective nu mai sunt valabile. Legea e dură dar e lege. Desigur. Dar noi cei de aici privim totuşi cu gândul că atunci când scopul şi utilitatea nu ocolesc buna credinţă şi nu înseamnă vădit un lucru rău, e absurd ca la adăpostul unei litere de lege să refuzi un gest care poate însemna un Bine.

De altfel uşor se colorează atitudinea prin prisma subiectivismului iar Dixon are o izbucnire nervoasă ce răneşte pe cei dintr-o lume care nu este neapărat din vina ei mai puţin bogată:

"- Crezi că este un joc? Crezi că am nevoie de un motiv să te bag în celulă 5 ani?
- Intri în război cu mine, intri în război cu Statele şi apoi vei şti de ce krakozienii stau la coadă la hârtie igienică ieftină şi de ce Unchiul Sam se şterge la fund numai cu fineţuri."

Este un semn că nu totdeauna societatea te face mai bun, că mereu şi mereu trebuie apreciat individul şi nu masa. Martori ai scenei, inspectorii vin să regleze lucrurile printr-o scenă care, din nou o spun, are ecou special celor care au trăit în comunism. Pentru că ei spun ceea ce secretarii de partid veneau de fiecare dată să filosofeze. Diferenţa este că înainte de 89 totul era pervertit încât şi acum ne e greu să mai recuperăm miezul bun al lucrurilor.

"- Nu arată bine Frank.
- Respectam regulile.
- Câteodată trebuie să ignori regulile, numerele de articole, să te concentrezi asupra oamenilor.
- Oamenii, da.
- Compasiunea pentru oameni Frank, asta este baza acestei ţări."

De altfel aici este cheia. Viktor venise în SUA pentru a onora o promisiune făcută tatălui său care descoperise în 1958 unul din farmecele Americii, jazzul şi care de atunci îşi făurise visul său. Uite că acum America era în faţa fiului dar cu nebănuite rigidităţi. Cu 'ochii' de Big Brother iscodind peste tot. Sigur, cu o motivaţie corectă de protecţie, numai că pentru unul din est cu triste conotaţii. De altfel nu lipsite de temei spre final când Dixon scoate spre şantaj exact înregistrările făcute cu camerele de supraveghere. Ei bine, da, nici un păcat, cât de mic, nu scapă înregistrării. E bine, e rău? Care este măsura suportabilă? Dacă în faţă se izbeşte de un zid, Novorski îşi găseşte în jur prieteni, cu sufletul său bun şi deschis câştigă simpatia tuturor, devine eroul local, cel care nu are nimic de pierdut şi care exprimă curajul nemărturisit al celor prinşi în angrenajul de supravieţuire.

"Atâta timp cât ţin podeaua curată şi capul jos nu au motiv să mă deporteze. Nu au motiv să observe un om ca mine."

Sunt cuvintele bătrânului indian care face curat în aeroport. El este de două ori simbolic: pe de-o parte prin condiţia lui modestă de imigrant ca mulţi alţii din jur prinşi cu muncile mai puţin spectaculoase, pe de altă parte de refugiat acceptat de America deşi în ţara lui săvârşise un gest agresiv. De ce îl săvârşise? De disperare, de apărare în cele din urmă, în faţa abuzului unui funcţionar al statului său. Şi atunci nu te gândeşti că totuşi Dixon are dreptate să privească uşor dispreţuitor ţările astea care nu îşi organizează un sistem mai drept? Cei din jurul lui Viktor sunt preponderent distribuiţi într-o paletă etnică, simbolică pentru America. De la indianul Gupter, "încerci să-mi iei cârpa, încerci să-mi iei slujba, este podeaua mea. Stai departe de cârpa mea, de podeaua mea, dacă o mai atingi, te omor" până la şoferul de taxi, albanez, care răspunde plin de umor la întrebarea când a venit în USA: "Joi".

Pentru că basmul se reconstruieşte într-una, curajul şi buna credinţă nu pot să nu ducă la succes. Viktor ajunge totuşi în New-York, împlineşte şi promisiunea postumă. A învins. Cu bunul simţ.

Este un film prin care Spielberg, Hanks şi scenariştii Nicol, Gervasi şi Nathanson oferă un unghi de reflecţie potrivit acestui timp de tranziţie, de re-echilibrare a lumii.

Dar este în acelaşi timp un film despre viaţa de oriunde şi de oricând. Este însoţit de un logo: "Life is waiting". Este un film despre aşteptare. Novorski are puterea aceasta. Încrezător în argumentele sale, încrezător în sistem şi în soartă până la urmă, este poate înţeleptul care vine dintr-o societate mai arhaică dar care îi permite să aibă o viziune filosofică mai pragmatică. Ne putem regăsi şi în Frank Dixon care a aşteptat o promovare supremă. Aşa a trecut viaţa. Amelia aşteaptă de 7 ani un telefon. Aşteaptă un bărbat-pereche în viaţa ei. L-a găsit de fapt de un timp dar nu îl poate avea decât împărţindu-l cu altcineva. Se rupe dar apoi se întoarce.

"- Amelia, de ce pleci?
- Ştii ce i-a dat Napoleon Josephinei la nunta lor? Un lacăt de aur. Şi în interior a gravat ceva.
Destinul."

Şi bărbatul acela pe care ar fi fost de dorit să-l abandoneze, spre a rămâne cu Viktor, mi-a fost o dată în plus antipatic pentru că a căutat-o prin pager şi a întrerupt-o exact pe când povestea cum românii au inventat 'croissant'-ul. Ei bine, da, românii, undeva prin secolul al XVIII-lea pe timpul unei invazii turceşti a Bucureştilor. Şi staţi că nu s-a terminat motivaţia acestui 'feeling' al meu pentru acest film. În momentul în care Viktor conştientizează că s-a îndrăgostit de Amelia, încropeşte un plan de a o putea întâlni la sosirea ei din cursă. Aranjează cu prietenii săi un traseu jalonat de intervenţiile lor bine proiectate încât să ajungă în braţele lui ca dintr-o pură întâmplare. Şi asta m-a dus cu gândul la 'Mitică Popescu', acolo unde eroul povesteşte cum aranjează cu agentul de circulaţie de la intersecţie să ţină stopul mai mult, cât să poată el admira în voie pe cea care i-a fermecat inima şi care aştepta la volanul maşinii fără să bănuiască motivul sentimental al înscenării. Iar dacă tot m-am dus cu gândul la Mihail Sebastian, cel care în jurnalul său declară că a cochetat şi cu un scenariu pentru Hollywood, apoi şi Amelia este aidoma eroinei din 'Ultima oră', îndrăgostită de un personaj istoric, acolo Alexandru cel Mare, aici Napoleon.

"- Îmi pare rău Victor, nimănui nu-i pasă unde a fost inventat croissant-ul. Pariez că nici românilor nu le pasă.
- Mie îmi pasă, este istorie. Este adevărul.
- Am 39 de ani.
- Nu!
- Da.
- Nu!
- Ăsta este adevărul."