Terminalul lui Spielberg, dar mai ales al lui Hanks

A îmbătrînit şi Tom Hanks. Nu mai are frăgezimea din "Big". Dar oricît de adînci i-ar fi pungile de sub ochi, e un actor de care te îndrăgosteşti din prima secvenţă.

N-ar fi atît faptul că merge nu ştiu cum (am înţeles că a fost ideea lui, nu a lui Spielberg). Nu contează cît de bun îi e accentul rusesc în acest film în care trebuie să vorbească prost engleză. Hanks are o calitate care îi merge pe sub orice marcă exterioară de profesionalism, tehnică ş.a.m.d. E uman. Te poţi regăsi în el. Nimic din infatuarea, fie şi inconştientă a vedetei, nimic din inaccesibilitatea ei. E un om normal care îşi face magistral meseria.

Poţi să susţii că nu eşti fan Tom Hanks şi de fiecare dată să îl adori. Mai mult de atît, el are o înclinaţie pentru roluri umane. E bolnav de SIDA, deci e dat la o parte, e naufragiat, deci e dat la o parte, e mic într-un corp de adult, deci e un outsider. Nici Victor Navorski, personajul său din Terminalul, nu-şi găseşte locul. Plecat din imaginarul stat Krakozhia (deprins, se pare, din fosta URSS), el ajunge pe aeroportul Kennedy din New York. Între timp, în ţara lui a avut loc o lovitură de stat. Statutul lui devine incert. Paşaportul nu mai e valabil. Pentru că nu-l pot lăsa în SUA, dar nici nu-l pot expulza, oamenii de la securitate, conduşi de alunecosul, dar rigidul Dixon (Stanley Tucci) decid să-l ţină în aeroport.

Spielberg a refăcut un terminal întreg. Nimic nu e original. La fel cum nici aeroporturile nu sunt o lume, deşi sunt o lume în mic. Au magazine, capele, restaurante, toalete şi telefoane. Marele merit al lui Spielberg este că, deşi face un film de peste două ore, într-un aeroport, filmul nu iese claustrofobic. E respirabil. Încet-încet, spaţiile luminoase şi elegante, dar reci se umanizează şi la final eroul lasă în urmă un univers colorat mai cu seamă de oamenii lui - un indian care lucrează la negru, un spaniol îndrăgostit în secret de o dură funcţionară de la ghişeu, un poliţist cu suflet, vînzători fără figură, dar simpatici, o stewardesă (Catherine Zeta-Jones) singură, labilă şi sinceră. În stilul său inconfundabil, Spielberg umanizează tot ce atinge şi nu se fereşte de kitsch - vezi secvenţa cînd indianul opreşte cu mătura un avion. Nu se fereşte nici să se citeze. "I am going home", spune eroul la final, pentru că şi el este un ET, căruia îi e dor de casă, chiar dacă acolo e greu, dar mai ales care face bine oricărui lucru sau om pe care pune mîna. Că sunt pereţii din terminal, pe care îi amenajează (şi construieşte chiar o ireală fîntînă, de dragul stewardesei), fie că e rusul cu medicamente pentru tatăl bolnav, pe care îl ajută.

În stilul lui E.T.-ian, Spielberg face politică ultrafiltrată. El opune rigorilor legislaţiei legea umană, cea a respectului şi iubirii faţă de celălalt. Terminalul său e o Americă în mic, în care trăiesc toate naţiile pămîntului. Către sfîrşitul filmului, într-un cadru american (iată) vedem că şi grupul poliţiştilor e multirasial. E o Americă ce se îmbogăţeşte în continuu. "Cînd ai venit în America?", îl întreabă Navorski pe taximetristul albanez. "Joi", îi răspunde acesta în, poate, cea mai bună poantă a filmului.

Spaimei unei naţiuni faţă de tot ce înseamnă azi avioane, aeroporturi ş.a.m.d. Spielberg îi oferă o mică pilulă, o mică tehnică de desensibilizare. Nu face nici o referire la terorişti, arabi ş.a.m.d. Nici n-ar fi nevoie. Mesajul îşi găseşte drumul fără să fie obturat de reperele angoasei. Şi e cu atît mai bine accesat cu cît nu pare să vrea cu tot dinadinsul să se constituie într-o metaforă (inevitabilă altfel), ci să rămînă un basm în maniera lui Spielberg. Prin urmare, are mai puţină importanţă verosimilitatea situaţiilor, atît din punct de vedere legislativ, cît şi dramaturgic. Terminalul e un ET de după 11 septembrie. O poveste frumoasă, pentru unii, poate dulceagă, despre un om care aterizează o vreme printre alţi oameni şi le schimbă viaţa, după care se întoarce la casa lui.