Reconstruction - Să credem în fumul de ţigară

Sunt convinsă că lui Cristoffer Boe i-a plăcut la nebunie In the mood for love de Wong Kar-wai. Este posibil să-i placă şi să fumeze. Pentru că numai un fumător adevărat poate aprecia mirajul fumului, felul în care el ocupă şi modifică aerul, cît de imprevizibil e în a-şi schimba forma. Vezi, de asemenea, ce a făcut Wayne Wang în Smoke şi Blue In The Face sau Jarmusch în Coffee and Cigarettes, deşi acolo e vorba de altceva. Wong Kar-wai însă a asociat magistral fumul de ţigară iubirii, mai exact felului vag şi impre-cis în care aceasta ia naştere şi, din păcate, uneori se şi destramă. Fumul de ţigară este, la fel, notaţia "precisă" a efemerităţii gestului mărunt, dar decisiv. Frumuseţea gesturilor mărunte şi exemplare puţine filme o pot reconstitui. Cristoffer Boe îşi propune mai multe lucruri cu acest film de debut, premiat la multe festivaluri. La nivel pragmatic, el vrea să ne demonstreze, măcar să încerce să demonstreze, de unde vine magia cinematografului. O leagă de magia iubirii şi pe amîndouă de ges-tul unui magician, un iluzionist care se joacă la început şi la sfîrşit cu o ţigară. Boe aruncă nadele şi fiecare crede ce şi cît doreşte. Cinematograful e o artă efemeră pentru că scoate ceva din nimic, creează forme şi provoacă reacţii. Boe pleacă de la un personaj, un bărbat, şi îl urmăreşte în relaţie cu alte personaje, prefaţînd fiecare capitol printr-o privire de ansam-blu pe macheta Copenhagăi, unde poziţiile eroilor sunt şi ele figurate. Perspectivă geografică, dar şi temporală: totul se petrece în mai puţin de două zile, dar materia e suficientă.

Boe ne şi derutează. Pune aceeaşi actriţă (Marra Bonnevie) să joace două personaje, şi pe Aimée, de care se îndrăgosteşte fulgerător eroul la metrou, dar şi pe Simone, iubita oficială din acel moment. Continuă deruta: Simone apare la un moment dat ca o nouă posibilă viitoare iubită. Filmul devine astfel ceţos. Eroul pare să caute iubita ideală în fiecare femeie. De aici deruta lui (şi a noas-tră). O caută şi cînd a găsit-o pentru că nu crede că visul poate fi adevărat. Boe ne prezintă de fapt un vis. Şi în vis eroii fac schimb de figuri. Alex şi Aimée chiar îşi spun: "Dacă tu eşti visul meu, eu sunt visul tău". Dar ei par să fie visul unui alt personaj, scriitorul soţ al lui Aimée, care pare să le or-done gesturile, deşi şi lui îi fuge la un moment dat pămîntul de sub picioare. Probabil că şi scriitorul, ca şi îndrăgostiţii, este visul altcuiva - al regizorului care ne vorbeşte din off şi ne prezintă lecţia de magie şi ne demonstrează că şi o poveste imaginară are carnalitate. Şi cînd ne spune vorbind despre Alex că povestea îl doare ne face să ne dăm seama că ne doare şi pe noi, prin delegaţie şi proiecţie.

Reconstituirea unei iubiri / Reconstruction e mai puţin reconstituire şi mai mult reconstrucţie. Deşi dă impresia că nu i-a fost clar nici autorului ce a vrut să spună, te provoacă. Totuşi nu are hipnotismul lui In The Mood For Love sau al lui 2046. Pentru sceptici, cei care nu cred nici în fumul de ţigară are o situaţie antologică. Dacă atunci cînd te-ai îndrăgostit ai senzaţia că lumea s-a schimbat, fără să se schimbe flagrant, ei bine, Boe chiar arată aceasta. Întors acasă, Alex urcă scările în goană şi la mansardă găseşte în locul uşii apartamentului o uşiţă mică. Prietenul cel mai bun nu-l cunoaşte. Nici Simone nu-l ştie. Ca într-un vis. Pe cine credităm - pe erou sau pe restul lumii? Asta e decizia fiecăruia.