În peisajul acesta, Furia mi se păruse în cel mai bun caz un experiment coerent şi făcut cu cap. Nu cred că pot numi un eşec un film românesc în care am văzut pentru prima oară la un loc: curse cu maşini, o urmărire nocturnă între nişte tineri şi "gorilele" unor mafioţi, o bătaie cu bâtele în care cade victimă şi o Dacie 1310, o scenă de sex şi încă una în care personajele principale aleargă pe o stradă îngustă cu un camion care goneşte pe urmele lor. Toate acestea au mai încăput pe mâinile lui Sergiu Nicolaescu şi vai şi-amar a mai fost de ele, toate se înghesuiau şi semănau cu afişul la un eveniment pentru strângere de fonduri a asociaţiei non-profit "Şi noi putem fi Gary Cooper!". Muntean este un regizor sensibil (ceea ce nu văzusem atunci) şi nu se mulţumeşte pur şi simplu cu o pastişă, ci adaptează un gen la realităţile noastre sociale, uneori chiar cu autentică inventivitate - de pildă, urmărirea nocturnă despre care spuneam şi bătaia din care Dacia iese boţită implică o întâlnire între stelişti şi rapidişti; nimic nu a mirosit vreodată mai a "românesc" de-atât. Însă oricât de admirabilă a fost adaptarea filmului de acţiune cu mafioţi americani în ghearele cărora cad băieţi "cuminţi" la realităţile noastre, nu am înţeles miza ei, în afară de răspunsul (dat de o fiinţă cugetătoare, de data aceasta) la exclamarea de mai sus, "Da, putem!". Furia care trebuia să emane din scenariu părea prea scoasă din ziare, prea aducea a elan tineresc de categoria "Sunt tânăr, deci sunt revoltat" (căruia, totuşi, Mathieu Kassovitz parcă i-a făcut mai multă dreptate în La haine). Atunci când nu este furios, filmul lui Muntean înclină spre farsă (o intrigă secundară îl implică pe Adi Copilul Minune în încercarea personajelor centrale de a-i găsi o parteneră), mergând în toate direcţiile posibile ale unui film de debut care ar dori să spună cât mai multe. De acord cu faptul că Muntean a făcut (culmea) un film de acţiune sensibil şi o dramă cugetată despre acele aspecte sociale pe care majoritatea le devorăm în faţa televizorului. Nu îl văd, însă, ca pe un film matur.
Mai matur, dar într-un sens nu foarte interesant mi s-a părut şi Hîrtia va fi albastră. Şi aici, Muntean rămâne cu un apetit pentru unele scene de acţiune, precum cea în care un grup de revoluţionari atacă un car blindat, deşi îşi rafinează tehnica, mult mai concentrată pe detalii, pe fundal, pe cadrele fixe şi lungi care intensifică imediateţea evenimentelor, a interacţionilor dintre personaje ş.a.m.d. Hîrtia... încearcă să aducă la lumină tensiunile, haosul şi violenţa dintr-o noapte întunecată şi rece. Accentul se mută de pe adaptarea unui model de thriller pe micile căutări ale personajelor, pe dialoguri, apariţii pitoreşti (la capitolul umor, Ion Sapdaru se achită de sarcini - cum altfel decât - cvasi-total), pe anumiţi timpi morţi, în fine, una peste alta, pe de-senzaţionalizarea unui moment istoric, în speranţa că tocmai din această reticenţă să derive intensitatea lui. Dar această intensitate rămâne neatinsă. Haosul, tensiunea şi violenţa pe care se angaja Muntean să le surprindă pe ecran rămân în fundal, şi încă în unul nu foarte desluşit. Pe de o parte, se poate răspunde că acolo şi trebuiau să rămână, însă totuşi nu cred. În principal, pentru că personajele rămân şi ele tot acolo, nu ni se revelează în profunzime din nicio scenă, iar cel de-al doilea film al lui Muntean riscă să rămână tocmai asta - un amplu fundal pentru ceva ce nu mai începe. Evoluează disciplinat şi rafinat în această politică a economiei mijloacelor de expresie, până la punctul în care devine complet steril. Dintr-un film precum recentul Felicia, înainte de toate (al lui Răzvan Rădulescu, co-autor al scenariului Hîrtiei...), din aceiaşi timpi morţi, din aceleaşi mici căutări şi găsiri (deşi, ce-i drept, într-o cu totul altă conjunctură), rămâneam cu zeci de descoperiri. Din filmul lui Radu Muntean, rămânem cu rafinamentul şi precizia mijloacelor pe care le foloseşte. Fără acestea şi calitatea actoriei, filmul ar fi fost un documentar cu câteva "reconstituiri" făcute profesionist (precum episodul din vilă).
***
După aceste sofisticării şi fineţuri tehnice, a sosit momentul în care Muntean a declarat deschis că va realiza, de atunci, numai filme "personale". Asta îmi sunase un pic îngrijorător, mărturisesc cu riscul de a fi luat la bătaie - ce însemna pentru un regizor atât de împietrit emoţional un film "personal"? Boogie a fost una din revelaţiile anului 2008 şi primul film al lui Muntean pe care l-am iubit cu adevărat. Schimbarea mi s-a părut radicală, nu dintr-un punct de vedere tehnic (în multe privinţe filmul e asemănător cu Hîrtia va fi albastră), ci din punct de vedere, să zicem, al mizei. Boogie redă un episod aparent neimportant din viaţa câtorva personaje pentru a descoperi o multitudine de sentimente, neîmpliniri, regrete şi nostalgii. Aceste descoperiri nu sunt atât de incomode precum cele pe care le-au făcut, în filmele lor, Puiu sau Mungiu, dar nu par cu nimic mai neadevărate, iar Muntean, precum colegii săi de generaţie, nu trişează nici cu personajele sale, nici cu scopul final al cinema-ului adevărat. Personajul principal, jucat de Dragoş Bucur, pare la început un "băiat bun", îşi duce familia la mare deşi e destul de blocat în muncă şi telefonul îi sună non-stop, are grijă de afacerea sa, are răbdare să se joace cu copilul pe plajă etc. De la un punct încolo, însă, nu mai este un tip foarte agreabil iar spectatorului îi vine destul de greu să mai empatizeze cu el: se ceartă cu soţia livrându-i câteva replici ca nişte duşuri reci ("Ia plângi un pic!"), o lasă singură cu copilul pentru a se distra cu prietenii săi, se culcă cu o prostituată. În esenţă, înţelegem de ce Bogdan se poartă aşa, însă nu prea ne mai câştigă simpatia. Personal, cred că pentru asta merită făcut cinema - pentru aceste adevăruri necosmetizate şi pentru aceste revelaţii nu întotdeauna comode.
Cel mai bun lucru la Boogie este, dincolo de "felia de viaţă" pe care ne-o prezintă (expresie deja uzată când vine vorba de filmul românesc realist), că poate fi luat şi ca un delicat eseu despre nostalgia trecutului şi încercarea de a-l recupera. Judecând după felul cum e prezentată, pare o temă care l-a măcinat serios pe regizor, până la punctul în care apare, pe ecran, ca o amintire proprie. Porumboiu este şi el consumat de o idee (de pildă, de a face cinema realist şi de riscurile inerente), ca orice alt regizor cu minte filmică; însă pe Muntean, modul în care ajunge să te sufoce viaţa de adult (cea "responsabilă" care, uneori, în ciuda virtuţilor pe care le presupune, pare un labirint fără ieşire) pare să-l fi preocupat la un nivel ceva mai larg decât pur intelectual. Pare un mod de a relaţiona cu lumea, o dilemă serioasă. De la un film la altul, Radu Muntean a devenit cel mai intim şi mai personal regizor român, şi doresc să o spun fără emfază.
***
Marţi, după Crăciun este povestea simplă a destrămării unei căsnicii în urma adulterului. Meritele sale cele mai mari constau în responsabilitatea dramatică cu care Muntean analizează această ruptură, însă şi în excelentele personaje feminine pe care le creează. Prima, Raluca (amanta, jucată de Maria Popistaşu), face un recital de durere reţinută. Cea mai expresivă şi delicată scenă pe care o face este în tandem cu soţul (Paul, jucat de Mimi Brănescu): retrasă acasă la Constanţa, alături de mamă, după o neprevăzută întâlnire cu soţia la cabinetul ei stomatologic, are o scenă de împăcare cu soţul adulter. Lacrimile care îi curg fugitiv ies dintr-un amestec surd de tandreţe, dragoste zdruncinată, teamă de pierdere şi amărăciune faţă de postura sa - prinsă într-o relaţie ce ar distruge o familie. Eforturile ei sunt susţinute constant. Pe de o parte, de Muntean, care construieşte relaţia cu Paul dintr-o suită de câteva scene intime (printre care şi prima din film, în care cei doi se joacă în pat, după actul sexual) mai degrabă decât din, să spunem, "probe declarative". De cealaltă parte, de scenariu, care nu o reduce la clişeele cele mai la îndemână (ex. fata promiscuă, distrugătoare de căsnicii etc) şi nu recurge la generalităţi (relaţia extraconjugală nu e redusă doar la sexualitate regeneratoare, ci pulsează de tandreţe, frustrări, nelinişti).
Al doilea superb personaj feminin este al soţiei, Adriana. În interpretarea Mirelei Oprişor, Adriana are multiple transformări. În prima jumătate, e mai degrabă pasivă, însă scena confesiunii scoate din ea o paletă largă de sentimente: e lovită, dar e mereu turbulentă în chinul ei. La început, ia totul cu calm, aproape aşteptându-se la aşa ceva, apoi devine revoltată, apoi ostilă, răzbunătoare (încearcă să-l facă pe Paul să înţeleagă că o va pierde pe fata lor), dar totul se îneacă periodic într-o disperare când masochistă, când martirizată (şantajându-l emoţional pe soţ întrucâtva - n-o mai iubeşte, i-a distrus viaţa, oare amanta l-a pus să o părăsească?). E un personaj puternic care, chiar şi când e mai "în fundal" (în prima parte), e jucat de Oprişor cu aceeaşi graţie de leoaică. De fapt, e posibil ca personajul ei să fie contrapunctul senzual al amantei, de regulă calmă şi de o emotivitate blândă.
Această scenă a confesiunii soţului e de o cruzime crâncenă, iar de aici şi partea pe care nu am înţeles-o. În interviuri, Muntean mărturiseşte că povestea l-a tentat din cauza personajului masculin, "îndrăgostit de două femei". Sinopsisurile din presă tot aici bat. După cearta lor conjugală, cred că este imposibil să nu rămâi cu întrebarea - unde este dragostea sa pentru soţie? Paul (Brănescu) îi spune totul din senin, o lasă să absoarbă şocul cu câteva priviri pierdute (regret? simplă conştiinţă vinovată?), după care rămâne implacabil la durerea ei, care ţâşneşte din ce în ce mai repede, ca sângele dintr-o rană proaspătă. Ea încearcă să-l stimuleze, cerându-i la un moment dat să "îi explice" fetiţei "că tatăl ei nu o mai iubeşte pe mama" - este un evident strigăt după ajutor, pe care soţul îl ignoră total. Unde e pasiunea sau, măcar, unde sunt rămăşiţele pasiunii? Recurge la obişnuitele clişee ("Crede-mă că şi eu sunt făcut bucăţi" etc) dar, din perspectiva sa, scandalul nu e străbătut de nicio undă amară a despărţirii de după un deceniu de convieţuire. E un personaj un pic sinistru, însă nu ştiu cât de sinistru l-au vrut Muntean împreună cu scenariştii Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu. Aşa a fost construit de cei trei sau e pur şi simplu o inconsistenţă între execuţie şi intenţiile lui Muntean?
Am senzaţia că totul e un pic umflat: de multe ori, filmul a fost descris ca fiind despre încercarea de a rezolva o dilemă morală care nu are soluţie. Totuşi, dificultatea de a alege, problema conştiinţei soţului (jucat corect de Mimi Brănescu - adică aşa cum în mod destul de evident a fost conceput) rămân nişte probleme secundare: alegerea e destul de facilă (soţul e prea aprins după amantă ca să poată alege altceva) iar aerul său glacial în jurul suferinţei nevestei e destul de înfiorător. Asta nu e o problemă în sine, ceea ce mă uimeşte pe mine este distanţa dintre intenţiile regizorale, destul de clare, şi rezultatul final. Totul poate fi simplificat foarte uşor şi, de data asta, nu cred că se pierde cine ştie ce: un bărbat îşi părăseşte soţia în momentul în care amanta de 5 luni îi stârneşte gelozia. Nicio dilemă majoră aici, nicio complicaţie morală.
Cu Marţi, după Crăciun, Muntean face un pas pe un teritoriu al cinema-ului "personal" care nu ştiu cât e de plăcut. Îmi este destul de limpede că a vrut să facă şi chiar a făcut un film "personal" - problema alegerii între trecut şi prezent apărea încă din precedentul Boogie (deşi aici prezentul este cel mai proaspăt şi eliberator şi trecutul este cel "uzat") - însă nu ştiu cât de interesant mai este acest gen de film personal. Este un cinema incomod, cum adesea este cinema-ul adevărului, dar rămân în dubiu dacă problema pe care o pune chiar merită pusă (cel puţin aşa). Este un adevăr curat, livrat fără menajamente şi este un film deosebit de natural, precis şi excelent jucat însă, una peste alta, prin ceea ce are de spus Muntean ca cineast aici, a fost una din cele mai non-empatice experienţe de cinema pe care le-am avut.
Vezi o galerie de imagini din filmul Marți, după Crăciun (regia: Radu Muntean) aici.