Observator Cultural / septembrie 2010
Marţi, după Crăciun

Dintre toate filmele lui Radu Muntean, ultimul dintre ele, Marţi, după Crăciun, e cel mai emoţionant. Dacă luăm în considerare că precedentele sînt Furia, Hârtia va fi albastră şi Boogie, nu e puţin lucru. Fiecare avea cel puţin o secvenţă care-ţi îngheţa inima: bătaia din finalul Furiei, filmată de la acea distanţă de unde nu vezi detaliile, dar le intuieşti şi asta te înfricoşează, uciderea soldatului în Hîrtia va fi albastră, moment copleşitor, în ciuda deznodămîntului ştiut de la primul cadru, şi abdicarea dureroasă a soţului în Boogie, în care acesta conştientizează faptul că maturitatea (responsabilitatea faţă de familie) nu e un compromis, ci doar o etapă normală a vieţii.
 

În orice poveste ce implică adulterul, aruncatul pietrei e cel mai uşor şi mai la îndemînă gest pe care cineva din exterior îl face. Ştim prea bine cine sînt vinovaţii şi nuanţele aparţin unui teritoriu al intimităţii în care nu ne simţim confortabil. Siguranţa afişată în societate e, de cele mai multe ori, o mască în spatele căreia se ascunde o vulnerabilitate pe care nu ne-o asumăm. Filmul lui Radu Muntean nu e o lecţie de moralitate, ci una despre fragilitate.
 

Secvenţa de început, în care nuditatea e explicită, pare stînjenitoare pentru public, dar e cea mai bună soluţie pentru a ne prezenta direct intimitatea unui cuplu. Gesturile de tandreţe dintre un soţ infidel (Paul Hanganu, interpretat de Mimi Brănescu) şi amantă (Raluca, interpretată de Maria Popistaşu) sînt evidente şi au ceva relaxat în ele. Nu e nimic artificial sau contrafăcut în bucuria acestei apropieri.

Natural e şi mediul casnic al lui Paul. Împreună cu Adriana (Mirela Oprişor) şi fiica Mara formează prototipul familiei civilizate din clasa de mijloc, aparent fără probleme, şi care, zilnic, are aceleaşi obiceiuri, aceleaşi reguli pentru copii, aceleaşi sarcini la serviciu, aceleaşi tabieturi, acelaşi orar, aceleaşi drumuri, aceleaşi întîlniri cu prietenii sau rudele, aceleaşi glume sau tachinări, aceleaşi şi aceleaşi momente trase la xerox.

Radu Muntean împreună cu scenariştii Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu au grijă să nu dramatizeze rutina asta. Îndrăgostirea lui Paul de Raluca nu are de-a face cu plictiseala şi nici măcar cu lipsa afecţiunii de acasă. El şi soţia trăiesc într-o dulce complicitate şi, chiar dacă pasiunea nu mai e la aceeaşi intensitate ca la început, rămăşiţele iubirii se văd în gesturi aparent banale, dar fermecătoare: masajul tălpilor, tunsul în baie, mersul împreună la cumpărături, înţelegerea din priviri, grija parentală pentru Mara etc.
 

Conflictul propriu-zis se declanşează odată cu secvenţa din cabinetul stomatologic, unde Raluca (doctoriţă) e nevoită să relaţioneze simultan cu fiecare membru al familiei Hanganu. E o situaţie încordată, în care raporturile de forţe sînt inegale. Mizanscena e minunată: într-un decor aseptic, filmat într-un cadru lung, aproape static, Paul e defensiv şi excesiv de precaut, Raluca e vulnerabilă în faţa aşa-zisei rivale, dar în acelaşi timp precisă în explicarea diagnosticului şi a tratamentului pentru Mara, iar Adriana domină întreaga situaţie tocmai prin naturaleţea dată de necunoaşterea cauzei frămîntărilor celorlalţi.
 

Evident, această întîlnire neprevăzută lasă urmări în relaţia dintre amanţi. Dar şi aici, regizorul nu ne atrage într-o zonă melodramatică. Protagoniştii se comportă mereu cu decenţă şi bun-simţ. Plecarea acasă, de Crăciun, a Ralucăi, e doar expresia unei răni deschise temporar care are nevoie de puţin timp pentru cicatrizare. Nu pune presiune pe iubit, nu şantajează emoţional, doar e sinceră cînd îşi exprimă suferinţa.
 
Întreaga tensiune construită meticulos, preţ de o oră, cadru cu cadru, duce gradual la punctul culminant scena mărturisirii. Turul de forţă al celor doi actori e fantastic (în special al Mirelei Oprişor) - şi e cu atît mai meritoriu cu cît în secvenţa de douăzeci de minute sînt doar cîteva tăieturi. Soţia reuşeşte să treacă prin registre şi intensităţi emoţionale diferite: de la o uşoară indignare la şoc, trecînd apoi prin furie şi revoltă, ca totul să culmineze cu un plîns în faţa căruia rămîi complet dezarmat. E plînsul unei femei care nu are ce să-şi reproşeze, motiv pentru care primeşte confesiunea soţului mult mai puternic. Feminitatea ei este dintr-o dată eliminată, iar obsesia gîndului "tu nu m-ai iubit niciodată cu adevărat" nu mai pare deplasată. Gestul prin care mîna lui Paul atinge chipul răvăşit al Adrianei (filmat în prim-plan) face parte dintr-o istorie sentimentală care e nevoită să se rescrie. Acest gest, ca multe altele (de exemplu, felul în care ea îi simte prezenţa în spate), va face dovada puţinei intimităţi rămase nealterate.


Vezi o galerie de imagini din filmul Marţi, după Crăciun (regia: Radu Muntean) aici.
Regia: Radu Muntean Cu: Mimi Brănescu, Mirela Oprişor, Maria Popistaşu, Victor Rebengiuc, Dragoş Bucur

1 comentariu

  • alle gute dinge...
    als, 30.09.2010, 10:55

    ... sind drei ;)

    "Filmul lui Radu Muntean nu e o lecţie de moralitate, ci una despre fragilitate." - excelent spus!
    felicitari pt cronik

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus