După expresii argotice "din Regat" şi dulcele grai moldovinesc, poate că aşteptam şi nişte replici de film care să înceapă cu "no". Iar ele nu sună fals pentru că Marian Crişan, care e şi autorul scenariului, s-a născut la Salonta, şi majoritatea actorilor sunt ardeleni - cu excepţia soţiei personajului Nelu, Elvira Rîmbu, care e basarabeancă stabilită la Oradea (de unde a luat un bun accent) şi a Alinei Berzunţeanu. (Şi, fireşte, şi cu excepţia actorului turc Yilmaz Yalçın.)
Morgen vorbeşte într-un mod simplu şi natural despre graniţe, noţiunea de casă şi Uniunea Europeană, şi despre cum le văd oamenii obişnuiţi, aproape săraci. Acţiunea filmului se petrece la Salonta, oraş aflat la graniţa cu Ungaria, care, ca orice oraş de graniţă, e asemeni Dunării la vărsarea în Marea Neagră - are apă sărată amestecată cu apă dulce. Locuitorii din Salonta au un pic din Ungaria în ei, sunt europeni indiferent de paşaport, şi au şi o noţiune de "graniţă" cu totul diferită de, să zicem, locuitorii din Sibiu sau Bucureşti.
De exemplu, Nelu (Hatházi András), unul dintre cele două personaje centrale ale filmului, pescuieşte în Ungaria, deşi ce mare diferenţă fac câţiva kilometri asupra mărimii crapului? Dar, într-o bună zi, adică exact în momentul începerii filmului, vameşul ungur nu-l mai lasă să intre în România cu peştele. "Nu bine", îi spune el. "Acest peşte nu este în Uniunea Europeană". (Să adăugăm că nu sunt două graniţe, română şi cea ungară, ci una singură la care oficiază împreună amândoi vameşii, ca doi profesori care predau două materii diferite în acelaşi timp şi în aceeaşi clasă.).
Drept pentru care Nelu varsă crapul peste canalul din vamă, se urcă pe motoretă şi pleacă. Vameşul intră în ghereta lui, iar peştele rămâne să moară singur pe grătarul canalului. Pe această metaforă simplă Marian Crişan construieşte povestea prieteniei dintre Nelu, un ardelean sadea, cuminte în tot ce face (nici nu-şi pune la punct cicălitoarea nevastă), şi un turc fără nume (interpretat de Yilmaz Yalçın) care vrea să treacă ilegal graniţa.
Fără să se poată înţelege în vreo limbă comună, cei doi se completează foarte bine. Românul e masiv şi blând ca un urs crescut în captivitate, celălalt (aflăm la sfârşit că îl cheamă Behran) e mic şi limbut, vorbind încontinuu într-o limbă imposibilă. Din fotografii şi din cuvântul "Alemania" Nelu înţelege suficient cât să îl ascundă pe turc mai întâi în pivniţă, apoi în casă, să îl pună la masă şi să-l îmbrace. (Nu pe gratis însă. Cum se spune, turcul plăteşte.).
Cel mai frumos lucru în film e delicateţea cu care imigrantul e integrat în comunitatea din Salonta (atât de către locuitori cât şi de către regizor). Chiar dacă nu e iniţial de acord "să doarmă cu străini în casă", mai ales ţigani - cum îi consideră ea pe turci, soţia îl acceptă totuşi pe imigrant, fie şi pentru faptul că urmează să pună umărul în gospodărie. Astfel, turcul nu doar că îl ajută pe Nelu să schimbe ţigla, să taie lemne şi să culeagă porumbul, dar e angajat de cumnatul lui Nelu în mica lui fabrică de pâine şi îl însoţeşte pe Nelu la birt. Acceptarea lui de către comunitate culminează cu ajutorul pe care ceilalţi locuitori i-l dau lui Nelu în încercarea de a-l trece graniţa. (Şi există, ca în basme, trei încercări de a trece ilegal graniţa, de un umor foarte fin.).
Filmul curge ardeleneşte, jalonat de intrările lui Nelu în tura de supraveghetor la supermarketul Penny. Şi acolo, şi în restul timpului, Nelu dă impresia - în masivitatea lui -, că doar şade. De fapt, el "cujetă" mai mult decât ceilalţi la un loc. Marian Crişan nu ne dezvăluie ce se întâmplă în mintea personajului său, la fel cum nu ne traduce ce spune turcul. (Poate că atunci când filmul va rula în Turcia nu vor fi traduse dialogurile în română!...)
Replicile nu sunt multe şi nu sunt, în orice caz, explicative. Nu există suspans, nu stăm cu frica în sân ca la un film cu imigranţi mexicani sau cu prizonieri evadaţi dintr-un lagăr nazist. De fapt, viaţa de zi cu zi din orăşel tinde să-l cuprindă pe turc asemeni apei calde dintr-un bazin. Regizorul nu poate fi acuzat de rasism, dar mai multe elemente te fac să îl vezi pe imigrant ca pe un fel de câine rătăcit. Chiar şi poliţiştii de frontieră, în loc să-l expulzeze, îl duc câţiva kilometri mai încolo aşa cum îndepărtezi un căţel de casă, sperând să uite drumul înapoi. Iar turcul se întoarce, normal, la gospodăria deloc luxoasă a lui Nelu, de lângă Salonta, unde se ştie în siguranţă.
În cea mai acută scenă a filmului (dacă se poate vorbi despre asta într-o atmosferă atât de ardelenesc de liniştită), răbdarea lui Nelu atinge punctul de fierbere şi el izbucneşte. Iar argumentul pe care îl serveşte poliţiştilor care tocmai l-au prins pe turc e fără drept de apel: "Măi omule, tu nu înţelegi că trebuie să ajungă în Germania la băiatul lui?" Ce contează că n-are paşaport şi viză? În logica simplă şi umană a lui Nelu, turcul trebuie ajutat pentru că are nevoie de ajutor, punct.
Hatházi András şi Yilmaz Yalçın alcătuiesc un cuplu perfect. Despre primul ai jura că e neprofesionist. Asta dacă n-ai şti că e actor la Cluj-Napoca şi că a luat mai multe premii pentru rolurile din teatru. Ai jura că e neprofesionist pentru că e atât de natural în pasivitatea / masivitatea lui umană. Yilmaz Yalçın e un actor de film cu mult mai multă experienţă decât debutantul român. Împreună cei doi se completează şi pentru că fiecare e un prototip al culturii din care provine. Nu există însă o ciocnire a civilizaţiilor, ci o prietenie clădită pe convingerea primară că oamenii sunt buni şi că trebuie ajutaţi atunci când o cer.
Maniera simplă a lui Marian Crişan de a spune această poveste - şi ea simplă - era riscantă din start. Nu o dată, echilibristica dintre simplu şi banal înclină şi în dreapta. Finalul mi s-a părut coborât sub nivelul filmului. Există uneori stridenţe în interpretarea actorilor din rolurile secundare - sau accente teatrale (poliţiştii de frontieră declamă uneori ca de pe scenă), deşi toţi cei care apar în film aparţin, după înfăţişarea fizică, lumii de acolo.
Filmul e foarte curat, tehnic vorbind. E îngrijit şi, în general, bine ritmat (mai ales în prima jumătate). La un moment dat, cu aşa subiect, cu atâtea răsărituri (foarte frumos prinse de directorul de imagine Tudor Mircea) şi mai ales cu momentul când poliţiştii de frontieră îl duc pe Nelu să vadă imigranţii, imposibil să nu te gândeşti la superbul scurtmetraj unguresc, Before Dawn, realizat de Kenyeres Bálint, în care tot despre imigranţi şi răsărit era vorba, dar în mult mai puţini metri de peliculă.
Filmele sunt însă foarte diferite, iar avantajul lui Morgen este că stilul e perfect adaptat nu doar subiectului, ci şi locului. Marian Crişan a ales să debuteze cu un film care nu are o amplitudine mare, dar care avea riscurile lui, şi reuşeşte să treacă cu dreptul în echipa realizatorilor de lungmetraje. E de lăudat, în ciuda subiectului, grija cu care reuşeşte să se ţină tot timpul departe de clişee, căci lucrurile pe care i le-ai putea reproşa sunt de ordin fizic, exterior (lungimi etc).
Morgen
de Marian Crişan,
cu: Hatházi András, Yilmaz Yalçın, Elvira Rîmbu, Dorin C. Zachei, Molnar Levente, Ion Ruşcuţ, István Dankó, Petre Ghimbăşan.
Premiera românească: 1 octombrie 2010.
Vezi o galerie de imagini din filmul Morgen (regia: Marian Crişan) aici. Citiţi scenariul filmului Morgen, un volum publicat de Editura LiterNet.