Povestea unui paradox - Nuntă în Basarabia

Am trăit o stare permanentă de agitaţie de-a lungul întregului film. Ca şi cum ceva din mine s-ar revolta împotriva separării Basarabiei de România. Ca şi cum două bucăţi ale aceluiaşi trup şi-ar disputa supremaţia. Ca şi cum ar exista în permanenţă un colac de rupt şi răspunsul la o întrebare de oferit pentru ca să se atribuie premiul "Cel mai bun" unuia dintre cei doi fraţi gemeni.

Absurd.

La fel de absurd şi răscolitor precum întrebarea unei mătuşi enervante şi retrograde către nepotul său: "Pe cine iubeşti mai mult: pe mama sau pe tata?"

Filmul reuşeşte să transmită lucid, fără asperităţi, dar, în acelaşi timp, fără accente foarte sofisticate, povestea unui tărîm care şi-a atribuit, pe rînd, din confuzie, diverse roluri. Cum ar fi, de exemplu, rolul copilului mai puţin norocos care e preluat de bunici pentru că părinţii erau prea tineri pentru a-l putea creşte. Care, ca tînăr adult, îşi priveşte cu emoţii incerte fratele care "s-a ajuns" şi a reuşit asta doar datorită unor circumstanţe favorabile printre care şi faptul că a rămas cu părinţii, în vreme ce el a fost un cvasi-orfan. Şi, pe care, ca pe mulţi alţi orfani, îl învolburează îndîrjirea aproape violentă de a demonstra că soarta nu l-a îngenunchiat, în timp ce, latent, el îşi doreşte să fie luat în braţe. Vorbim, desigur, despre Basarabia şi România. Dar putem să vedem, simbolic, în Vica şi în sora sa mai mare, expresia celor două reprezentări ale Basarabiei: Basarabia care s-a unit deja cu România şi cea pe cale să divorţeze de istoria ei recentă de influenţă slavă.

În mod firesc, dar greu de înţeles, Basarabia este un paradox al naţiunii noastre. Şi întreg filmul spune povestea acestui paradox. Este locul în care blîndeţea generoasă a femeii din Cimişlia este înăbuşită de agresivitatea vărului moldovean care "poate rezolva" totul. Este locul în care dulcele grai transpus în versuri aparent infantile este urmat, parcă fără pauze, de răcnetul plin de furie al militantului pentru unirea celor două teritorii, care nu întîrzie, însă, să-şi apostrofeze fraţii numindu-i altcumva decît s-ar numi vreodată pe sine, fără tremur în voce, "idioţi, mancurţi". Este locul în care auzi inevitabil vorbind un Karamazov, recitînd un Vieru, cîntînd un Oci ciornie, domnind un Ştefan.

Dar mai este şi locul care a stat şi a aşteptat. Şi, în aşteptarea sa, a acumulat. Banii fluturaţi în Nuntă în Basarabia sunt doar atributul simbolic, dar negativ, al acumulării. Basarabia a acumulat umilinţă şi funcţionează, aşa precum limpede are să ne-o arate magistral cumnatul Vicăi, după ecuaţia copilul persecutat devine părinte persecutor. Persecutor chiar şi cu ai lui, dacă nu pot plăti taxa de intrare la nuntă... Preferă să sacrifice orice şi pe oricine i-ar pune în pericol soclul de carton pe care şi l-a construit în singurătatea anilor cît a fost uitat.

În film şi în inimile oamenilor din film este transparentă forţa cu care fratele român "de peste Prut" vrea să spună fratelui român din cealaltă parte a Prutului că acesta nu este în stare să îl înţeleagă, nu după atîta vreme de cînd nu s-au mai ştiut. De fapt, el îi zice, nu înţelegi durerea cu care scriam eu limba lui Eminescu în chirilice. Şi îi zice: dar, nu-i nimic, acum sunt ok şi vreau să îmi ceri "cum se cuvine", fata de nevastă. Aici, la mine acasă, eu sunt stăpîn, cel care face legea şi te vei supune, în sfîrşit, tu mie, chiar dacă asta ar însemna să îmbraci un costum de împrumut, să cumpăr eu miresei tale straiele, să aduc cele mai frumoase şi scumpe flori, să vorbesc în rusă pentru că asta mă aduce mai aproape de forţa şi grandoarea marelui imperiu şi prin aceasta să te umilesc eu-pe-tine.

Filmul lui Toader Nap (Napoleon Helmis) m-a trecut printr-un spectru amplu de stări, de lumină şi de Umbră. Furie, revoltă, frică, ruşine, ridicol, o uşoară stare de teroare şi presiune, neaşteptat, surpriză, uşurare, bucurie, entuziasm, împlinire. Mai rar întreagă această miriadă de trăiri într-un singur film. Foarte des, însă, în viaţă. Aşa încît, închisă într-o peliculă îndrăzneaţă şi cu un umor amar (găsesc), a fost posibil să fie înghesuită bucuria unei nunţi obligatorii şi a unui dans "pe bani".

Iar unul dintre prietenii mei basarabeni, deja român, care a citit aceste rînduri înainte de publicare, a regăsit în film, viu exprimate, (citez) "fatalismul slav, drama convieţuirii dintre basarabeni şi (deja) minoritatea rusă (episodul cu stingerea luminii şi cu speech-ul femeii care pleacă după gargara unchiului despre românism), compulsia obsesivă a basarabenilor faţă de obiceiuri de multe ori ridicole, ca mecanism de protejare a unei identităţi permanent agresate etc.".

Şi dacă ia 10 la engleză pentru că are speranţa ca va ajunge "european" într-o zi, şi dacă spune pa-ka la despărţire, basarabeanul filmului, adică basarabeanul pur, nu va putea lupta cu faptul că o nuntă s-a săvîrşit şi un copil român se va naşte. Cea mai mare bucurie, însă, este că acest copil, precum ambii săi părinţi, unul de pe-un mal, celălalt de pe celălalt al aceleiaşi ape, va visa în limba română.