Sper că mă ierţi pentru că revin cu vorbăria mea din care nu înţelegi o boabă. Dar cine ştie?, poate aceste rînduri oarbe peste care îţi plimbi privirea să-ţi trezească amintiri din vremea cînd eu rătăceam ud şi îngheţat, ascunzîndu-mă de poliţia de frontieră. De asta şi folosesc o cerneală slabă, care se poate curăţa uşor, pentru ca tu să poţi lăsa un semn cu degetele pe foaie, ca atunci cînd îmi spuneai "Morgen".
Şi nu vorbesc despre amintiri plăcute pentru că eu eram în aceea situaţie - cred că ai fi dat orice să nu mă vezi acolo - ci pentru că mi-ai acordat încrederea ta şi m-ai dus acasă, iar eu am ştiut că mă vei ajuta să ajung la rîndul meu acasă, la familia mea din Germania. Nu era nevoie de vorbe, ci de încredere.
Bunul meu prieten, nici chiar eu nu cred că aş fi fost în stare (deşi îmi place să cred că sînt un bun samaritean) să iau un om pe jumătate nebun, care delirează într-un lac, acasă. În plus, aşa cum spunea soţia ta, aş fi putut fi un terorist sau un afacerist dubios, ce nevoie aveai tu de toate astea? Ca să nu mai vorbim de poliţiştii de frontieră, care m-au scos din casa ta şi m-au lăsat în drum ca pe un cîine, să mă descurc singur.
Dar tot ca un cîine m-am întors, la casa ştiută. Vreau să îmi aduc aminte de zilele cînd te ajutam la treburi prin curte şi de timpul acela special al Salontei, cînd noaptea se îngemăna cu ziua şi cerul ne lumina pe toţi la fel: localnici şi emigranţi, afacerişti şi lucrători.
Am simiţit nevoia atunci să înţelegi, pentru că vroiam să-ţi spun foarte multe lucruri care erau în mare parte legate de temerile mele. Am descoperit că avalanşa mea de vorbe nu făcea decît să amorţească această frică şi că de fapt eu eram singurul care avea nevoie să se îngroape în ea.
Ţie nu ţi-a fost frică nici cînd i-ai dat pe poliţişti afară din casă. Erai oare nebun să poţi să-ţi permiţi asta cînd ei aveau dovada că ascunzi un emigrant? Mă întreb dacă al meu era curajul, cînd îmi ţineam litaniile departe de ochii tăi, în magazie, rezemat de sacii de cartofi, sperînd şi blestemînd şi iar rugîndu-mă, spunînd vorbe fără şir în întuneric şi umezeală sau al tău era curajul, sfidînd legea care nu te lăsa să fii un om întreg?
Eu n-am avut ocazia să-ţi mulţumesc aşa cum ar fi trebuit, în dimineaţa acea ceţoasă cînd ai forţat barajul ca să mă poţi trece pe mine în Ungaria. Adevărul e că nu mă prea pricep la mulţumiri dar îţi pot spune că nu o să te uit niciodată. Dacă asta îţi convine, cumva. Îţi treci mîna peste scrisoare acum? Ai plecat la pescuit?
Al tău prieten,
Behran
Vezi o galerie de imagini din filmul Morgen (regia: Marian Crişan) aici. Citiţi scenariul filmului Morgen, un volum publicat de Editura LiterNet.