Câteva minute mai târziu, un turc care încerca să treacă ilegal graniţa către Ungaria, în bena unui camion, este dat jos (urma un control la graniţă, după cum este avertizat şoferul de un complice care soseşte cu maşina din sens opus). Turcul (pe care aflăm abia la final că îl cheamă Behran) este luat apoi de Nelu, care îl adăposteşte în beciul casei sale de lângă Salonta, urmând o serie de evenimente în urma cărora cei doi se "înfrăţesc", Behran implicându-se tot mai mult în treburile gospodăreşti ale gazdelor, iar Nelu tot încercând să păstreze secretă faţă de autorităţi prezenţa unui imigrant ilegal în casa lui. Ce are distinctiv filmul lui Crişan faţă de celelalte premiere româneşti bune de anul acesta? Aş zice frumuseţea aproape picturală a imaginii (semnată de Tudor Mircea) şi construcţia complexă a cadrelor, uneori comică, alteori insidioasă. Întorcându-ne la scena întâlnirii dintre şoferul de camion şi cel de maşină, totul seamănă cu un scurt număr de teatru mut: cei doi schimbă câteva cuvinte nedesluşite, iar la noi ajung doar gesturile lor şi elementele non-verbale, pe când cuvintele în turcă (de data aceasta, perceptibile) ale unui Behran dat jos cu forţa şi vădit disperat nu sunt traduse. Momentul întâlnirii dintre Behran şi Nelu este tras într-un alt cadru complex. Turcul se lipeşte de un pod de piatră de peste un pârâu ca să nu fie văzut de poliţia de frontieră, a cărei dubiţă trece sumbru pe deasupra podului, iar în tot timpul acesta Nelu, care pescuieşte în pârâu, cu toată priveliştea în faţă, rămâne impasibil. Acesta din urmă este un exemplu de construcţie comică, a cărei frumuseţe jucăuşă aduce aminte de Jacques Tati. Desigur, nu toate cadrele lui Crişan ating această înălţime, dar o parte din ele o ating. Patrula de poliţie îşi face apariţia constant, pe aceleaşi note sumbre, pe tot parcursul filmului, iar uneori (tot dintr-o regie amuzată) seamănă cu farul dintr-o închisoare care iscodeşte nişte posibili evadaţi, ca atunci când Nelu, Behran şi un prieten pun ţiglă metalică pe acoperiş iar în zare se vede patrula care trece lent pe şosea, încetineşte un pic iar apoi iese de pe ecran.
Personal, am luat filmul lui Marin Crişan ca pe o satiră amuzant-amară despre întâlnirea dintre "moda veche" şi cea nouă (să zicem, modernismul). Prima l-ar avea ca reprezentant pe Nelu, care trăieşte cu soţia sa într-o casă veche la marginea Salontei: casa e şubrezită de ani, nu are apă, mobilierul e sărac, în fine, nu arată prea bine, dar această degradare nu pare nicio clipă urâtă şi asta în principal datorită personajului, generos, calm, blând. Modernismul, pe de altă parte, poate părea destul de nasol, aşa cum e înfăţişat el: oamenii sunt mult mai pragmatici (de pildă, cumnatul lui Nelu, care vrea să îi convingă pe el şi pe soră-sa să vândă casa şi să se mute la oraş) şi lasă impresia uneori că sunt chiar răi şi cam insensibili (poliţiştii de frontieră sau de la vamă, care vorbesc urât, intimidează personajele, sunt duri). Aş putea, una peste alta, să spun că Marian Crişan este un pic manipulativ în privinţa asta, în sensul că unele personaje (precum cumnatul, poliţiştii etc, deci cei mai apropiaţi de cultura "contemporană") sunt egoiste şi aspre, în timp ce altele (precum Nelu şi noul său prieten, cei de modă mai veche) sunt generoase şi agreabile şi devin nişte simboluri ale umanităţii. Dar remarc, totuşi, cât de pertinent rămâne chiar şi atunci când are asemenea tendinţe. El balansează argumentele de ambele părţi: soţia lui Nelu (jucată cu dezinvoltură de Elvira Rîmbu), conform unei asemenea scheme, ar trebui să fie şi ea asemenea bărbatului, dar nu e, este mult mai iute la mânie şi plină de acea revoltă a oamenilor copleşiţi de greutăţi, care izbucnesc când te aştepţi mai puţin. În oglindă, în scenele finale, şi poliţiştii de frontieră se poartă cu un minimum de sensibilitate faţă de Behran, oferindu-i câteva posibilităţi de a obţine şederea în ţară şi a nu-l arunca direct la închisoare.
Morgen este o comedie umană fidelă ideii de frumos, neabătându-se de la ea nici în aspectele mai sordide ale poveştii. Cu aspiraţii pe undeva asemănătoare (comedia umană), un film precum Caravana cinematografică se împotmolea în gaguri facile, efecte grosolane şi schematisme dramatice. Acolo, o comunitate întreagă era, practic, pusă să cânte la unison că "ni se cam rupe de comunism", şi toate situaţiile în care era pusă spre asta tindeau. Nu avea viaţă. Fără să spun că Morgen ar fi o capodoperă, este un film încântător tocmai pentru că personajele sale trăiesc.
Vezi o galerie de imagini din filmul Morgen (regia: Marian Crişan) aici. Citiţi scenariul filmului Morgen, un volum publicat de Editura LiterNet.