Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2004

Continuarea TIFF-ului


Revista 22, august 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sunt mai multe şi decât anul trecut, şi mai ales decât acum doi ani, filmele prezentate la Festivalul de Film de la Cluj, şi care sunt distribuite ulterior în sălile din toată ţara. Iar unele din ele provin din spaţii foarte exotice pentru monotona piaţă românească de film: Danemarca (Reconstruction) şi Belgia (Aaltra).

Situaţia îmbucurătoare o datorăm câtorva distribuitori, unii cu experienţa riscurilor cu filme exotice (Independenţa Film), alţii preferând să rişte mai puţin şi aventurându-se doar pe tărâmul filmului american semi-independent (InterCom Film, Glob Com Media, New Films România) ori pe cel al filmului francez, cu condiţia ca acesta să fie reprezentat prin comedii de succes, cu actori cu greutate (Glob Com Media).

Impresionantă e distribuţia Independenţei Film, nu doar cu spaţiile exotice, ci şi cu alte filme - capul de afiş ţinându-l cuplul despre un acelaşi eveniment - masacrul de la liceul Columbine, în Portland, Oregon, când doi adolescenţi au deschis focul la-ntâmplare, pe 20 aprilie 1999, omorând deopotrivă colegi şi profesori. Unul din cele două filme e Bowling for Columbine / Cântec pentru un masacru (2001), al celui ce a primit anul acesta Palme d'Or la Cannes pentru Farenheit 9 / 11 (cine şi-ar fi imaginat vreodată că un documentar va fi distribuit în sălile româneşti, la concurenţă cu Stăpânul inelelor şi Van Helsing & Co.?). E foarte percutantă analiza pe care Moore o face acelei părţi alienate a societăţii americane, dominate de una din cele mai rudimentare mentalităţi din lume, automasacrată de goana vulgară după senzaţionalul de cea mai proastă calitate şi înarmată până-n dinţi pentru a se apăra de ea însăşi. Dar e remarcabil, pe de altă parte, că un regizor se poate ridica din mijlocul unei asemenea societăţi şi o poate analiza cu atâta sânge rece. Moore nici măcar nu e singura voce care se face auzită - astea sunt părţile bune pe care aceeaşi societate [contradictorie] le posedă. Evident că Moore e părtinitor în filmul lui şi că părţile bune ale Americii nu le vede sau nu vrea să le vadă. Foarte mulţi îl acuză de ipocrizie şi de lipsa unei elementare neutralităţi pe care un documentar ar presupune-o. Moore însă, probabil că nu-şi propune decât analizarea unui singur aspect şi e dreptul lui să o facă - în nici un caz nu are pretenţii de exhaustivitate în abordarea şi tratarea subiectului. Şi-i reuşeşte un film la care toţi consumatorii de produse hollywoodiene ar trebui obligaţi prin lege să meargă.

Celălalt film ce porneşte de la acelaşi eveniment a luat Palme d'Or la Cannes anul trecut şi e semnat de unul din cei mai importanţi regizori contemporani - Gus Van Sant. E un film cu totul aparte, nu se încadrează în nici un gen. Nu e documentar, deşi se bazează pe fapte reale, nu e ficţiune, nu e nimic şi e, în acelaşi timp, enorm. E, de fapt, ceea ce foarte puţine filme din istoria cinematografului au reuşit să fie: 100% spirit. E de o puritate imaterială şi de o putere de seducţie halucinantă. E format din eter şi din norii care aleargă din când în când spre nicăieri (aceiaşi nori înnebunitori din Gerry, film la fel de eteric ca şi Elephant). E ceva (aproape că nici nu e film) ce te ţintuieşte în scaun şi după care mult timp nu mai poţi vorbi, pentru că orice ai spune sună gol şi trivial: trebuie să vezi ca să percepi / simţi. Cine mai are vreo îndoială că e o stare de spirit, însuşi titlul (şi explicaţiile regizorului) ar trebui să-l convingă: de ce Elephant? Nu e vorba de nici un elefant în film, acesta n-are nimic de-a face cu noţiunea de elefant şi există ceva foarte îndepărtat care să poată fi simbolizat de un elefant.

Se pare că Van Sant s-ar fi inspirat vag dintr-o veche parabolă budistă care spune că mai mulţi orbi pipăiau, fiecare, câte o parte din corpul unui elefant pentru a-i descoperi adevărata natură, în timp ce nici unul din ei nu-l vedea în întregime. Filmul e compus din frânturi evenimenţiale care, toate la un loc, se asamblează ca un mozaic şi oferă imaginea ansamblului. Pe de altă parte însă, Gus Van Sant explică: Elephant pentru că acesta e titlul unui film britanic de vreo 40 de minute, producţie BBC, foarte interesant se pare, din 1989, regizat de Alan Clarke şi care se numeşte Elephant. Van Sant tocmai văzuse filmul lui Clarke şi a fost atât de impresionat de starea de spirit de acolo, încât s-a hotărât să-şi numească filmul după titlul aceluia.

Şi Elephant-ul lui Clarke vorbeşte tot despre violenţă (cea de pe străzile Belfast-ului) şi se numeşte aşa după proverbul „nu vezi elefantul din fundul camerei" - adică refuzi să vezi problemele majore care te invadează (un fel de cadavru ce tot creşte până când nu mai are loc în casă, din Amédée ou comment s'en débarasser, de Eugen Ionescu).

Aşadar Elephant, pentru că Elephant e starea de spirit pe care istoria cinematografului o va numi probabil, de acum încolo, Elephant, şi care e cea cu care Gus Van Sant a schimbat, măcar puţin, tot ceea ce ştim sau am crezut că ştim despre cinema.

Filmele - Bowling for Columbine şi Elephant - ar trebui văzute împreună, în calup, chiar dacă nu au decât foarte puţin de a face unul cu celălalt.


American splendor / Splendoarea americană (2003) e un film de debut (în lungmetraj de ficţiune) semnat Shari Springer Berman şi Robert Pulcini. Inserează imagini BD cu mult efect, căci e, de fapt, ecranizarea unor serii BD cu acelaşi nume (American Splendor), ale lui Harvey Pekar. E un film foarte (auto)ironic, chiar cinic, cu mult umor negru, despre viaţa de conţopist pasionat de benzi desenate sau, mai degrabă, a unui pasionat de benzi desenate ce trebuie să-şi suporte condiţia de conţopist. Toate personajele cu care vine în contact Harvey Pekar (interpretat de Paul Giamatti, dar apărând şi el în film) sunt prezentate mai mult decât caricatural, începând cu el însuşi - obiect a nenumărate sarcasme. Filmul e un independent de cea mai bună calitate, relativ greu de urmărit la-nceput din cauza ritmului şi a alternării rapide a tehnicilor clasice cu cele animaţie / BD, însă fascinant încă de la primele cadre. A obţinut Premiul juriului la Sundance (cel mai important festival din SUA, axat pe film independent) şi pe cel FIPRESCI la Cannes (secţiunea Un certain regard) în 2003. Distribuit de Independenţa Film.

Intercom Film (prin ProOptiki) distribuie al doilea volum Kill Bill (tot ei îl distribuiseră şi pe primul), al lui Quentin Tarantino. Lucrurile se mai aşează aici, se clarifică încetul cu încetul, pe măsură ce capitolele avansează, ne întoarcem în timp şi aflăm multe amănunte esenţiale pentru înţelegerea furiilor dezlănţuite în primul volum, apoi revenim în prezent şi aflăm deznodământul întregului măcel. Distanţarea lui Tarantino e parcă tot mai accentuată cu fiecare minut ce trece, impasibilitatea Umei Thurman ascunde tot mai bine impetuozitatea sfâşietoarelor sentimente ce clocotesc în ea şi care, fără o corectă educaţie extrem orientală, s-ar fi revărsat pe ecran şi peste spectatori. Cultul lui Tarantino pentru fascinantul Est e şi el (dacă mai era nevoie) din ce în ce mai evident, citările, autocitările, ironiile şi gratuităţile din ce în ce mai abundente, iar totul se leagă extraordinar, împănat cu tablouri de o frumuseţe ireală în mijlocul băilor de sânge. 136 de minute nu te mişti pe scaun, chiar dacă, analizat la rece, filmul are lungimi ce ar trebui să te facă să ieşi din sală.

Revenind la Intercom Film - e un distribuitor care, pe lângă filmul american comercial pe care e axat, lansează pe ecrane şi film de calitate - adevărate rarităţi pentru sălile româneşti: Zatôichi, al lui Kitano; The Life of David Gale (2003), al lui Alan Parker; independentul american Thirteen, de Catherine Hardwicke, care a obţinut două premii anul trecut, la Locarno... Din păcate, lansarea lor se face foarte underground, la Hollywood Multiplex (cinematograful cel mai nepotrivit pentru astfel de filme) în Bucureşti şi de cele mai multe ori în nici un alt oraş şi fără cea mai rudimentară strategie de piaţă, astfel că sunt condamnate la pieire încă înainte de lansare. De unde, făcând un număr de 200-300 de spectatori, ideea total greşită că astfel de filme nu merg pe piaţa românească şi că e, deci, inutil să se mai distribuie pe viitor. Cerc vicios din care doar puţină bună voinţă şi multă perseverenţă ne poate scoate.

New Films Romania a distribuit un film ce e cunoscut mai ales de la Oscaruri, căci a adus premiul actriţei din rolul principal - Charlize Theron (care a obţinut premiul de interpretare şi la Berlin, anul acesta). E vorba de Monster / Monstru (2003), debutul în lungmetraj al lui Petty Jenkins, peliculă destul de atipică pentru Oscaruri, mult mai apropiată de cinematograful independent decât de Stăpânul inelelor. Într-adevăr, punctul forte al filmului e interpretarea de excepţie a lui Charlize Theron, care joacă rolul unei prostituate criminale. Primul omor îl face ca să se apere, apoi încolţeşte şi se dezvoltă în capul ei ideea de răzbunare pentru toată viaţa-i ratată din cauza bărbaţilor. Astfel că omorurile ce urmează sunt tot mai gratuite, dar nu se mai poate stăpâni. Filmul are o latură psihologică fin tratată şi care domină violenţa care, altfel, ar fi putut deveni gratuită. Meritul major al regizorului e de a analiza în profunzime motivele ce determină crimele, într-o minte rătăcită, de a observa atent un personaj debusolat, care şi-a pierdut sistemele de referinţă (sau care nici nu le-a avut vreodată), iar nu de a se opri la un nivel superficial.

Ladykillers / Cum scăpăm de Coana Mare? (2004) e ultimul film al fraţilor Coen (Ethan şi Joel), distribuit în România de Glob Com Media. E un remake după filmul omonim, din 1955, al lui Alexander Makendrick (la rândul lui bazat pe o povestire a lui William Rose), cu o parte din tuşa fraţilor Coen. Doar o parte, pentru că cei doi s-au mai cuminţit, e-adevărat că filmul e impecabil scenarizat, dar nu mai are prea mult din absurdul şi kafkianul filmelor de-nceput. Din UK, în filmul original, acţiunea e transpusă în US, undeva în Sud. Doamna Wilberforce, văduvă de general merituos, locuind pe malurile Tamisei, e înlocuită cu negresa Munson, văduvă şi ea, dar de pe urma unui biet negru îmburghezit, trăind pe malurile fluviului Mississippi. Papagalii sunt înlocuiţi cu un motan, fără ca acesta să aibă un rol mai mic în umorul general, iar totul e adaptat perfect la o comunitate neagră dintr-un stat sudist. Ce contează foarte mult e faptul că translaţia e bine făcută, nu e nimic forţat, personajele sunt uşor caricaturale, dar în sensul bun. E o comedie eficace, perfect ritmată şi tocmai bună pentru deconectare în sezonul cald.

Şi tot Glob Com Media distribuie unul din cele două filme franceze, reluate de la TIFF în sălile din toată ţara: Tais-toi! / Ciocu' mic! (2003), de Francis Veber. Regizorul e cunoscut printr-o comedie spumoasă din 1981 - La Chèvre, cu Pierre Richard într-un rol legendar şi, mai recent, cu filmul Le placard / Dulapul, din 2001, distribuit şi-n România anul trecut. Tais-toi! e mai aproape de anii '80 ca gen de umor, îmbinând comedia de situaţie cu cea de fizionomii. Reuşita primeia se datorează scenariului, iar celei de-a doua actorilor - Jean Reno şi Gérard Depardieu. Cei doi formează un cuplu de borfaşi - primul mai mare şi foarte ursuz, al doilea mai mărunt (dar la fel de uriaş fizic) şi exuberant. Contraste pe care e construită povestea şi unul din cele două atracţii principale ale filmului. Al doilea fiind, cum spuneam, fizionomiile celor doi: impasibilitatea consternată a lui Jean Reno - criminal de ţinută, care nu se gândeşte decât la răzbunare faţă de cei cărora trebuie să le plătească poliţe importante; şi logoreea tâmpă a lui Gérard Depardieu - mic borfaş de mahala, extrem de generos şi bun la suflet, care visează la prietenul ideal, pe care să-l iubească până la sacrificiul suprem. Tot felul de întâmplări, izvorâte cele mai multe din prostie, duc la prietenia celor doi aşa cum doar în romanele cavalereşti mai există. Amuzamentul merge, de cele mai multe ori e bine dozat, ritmul se menţine şi el pe toată durata, iar dacă sala e dotată cu aer condiţionat - nimic mai potrivit, ca şi The Ladykillers, pentru vară.

Al doilea film francez din categoria TIFF în săli e Son frère/ Fratele lui, al lui Patrice Chéreau (Intimité, Ceux qui m'aiment prendront le train), film de nota 10, de o fineţe de excepţie şi o profunzime psihologică rară chiar şi pentru un film european, prezentat şi la Festivalul Filmului European, din mai. Atenţie însă: extrem de deprimant! Distribuit de Independenţa Film.

Cam atât deocamdată, dar titlurile de la TIFF ce rulează sau vor rula în săli nu se opresc aici. Pentru septembrie, tot Independenţa Film anunţă lansarea a două bijuterii şi în acelaşi timp două din vedetele festivalului: danezul Reconstruction, cu o imagine de o frumuseţe ireală; şi francezul în alb-negru Aaltra, excelent, dar care e considerat mai curând belgian din cauza umorului tipic belgian, spaţiilor de plasare a acţiunii - cele mai multe în Belgia - şi actorilor, cei mai mulţi belgieni, inclusiv Benoît Poelvoorde, unul din cei mai cunoscuţi din această ţară. Cu un bonus finlandez în persoana lui Aki Kaurismäki în rolul patronului unei uzine-fantomă.

Şi, tot în toamnă, Libra Film va distribui documentarul Marele jaf comunist, de Alexandru Solomon - neapărat de văzut!



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2004


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


Alte articole

 Morbid şi voyeurist - Alejandro Amenábar, Carmen Mezincescu
 3X3: Kim Ki-Duk, Carmen Mezincescu
 3X3: Lars von Trier, Carmen Mezincescu
 3X3: Wong Kar-wai, Carmen Mezincescu
 De ce e cool TIFF (ediţia 2004), Carmen Mezincescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2004


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer