Dracula cu pete de bătrîneţe - Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

Mi-a fost dor. Cum arătau alimentarele, borcanele cu dulceaţă, sticlele de lapte, parăzile de 23 august... Mi-a fost dor de imaginile astea, care au dispărut brusc şi au lăsat un fel de gol şi spaima că le vom uita definitiv şi irecuperabil. Nu sînt genul de amintiri despre cîinele care mînca cireşe în ograda bunicilor. Există o vrajă malignă legată de ele. Nu se depozitează melancolic, suav în sertăraşele memoriei. Zac ameninţătoare ca fantomele în pivniţă, gata să erupă în momente de nefastă nostalgie.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu le scoate la suprafaţă. Nu poţi să scrii despre filmul lui Andrei Ujică fără persoana întîi. E o auto-biografie. Pune văzutul din arhive în relaţie cu "nevăzutul" din pivniţele fiecăruia. Fantoma dictaturii arată altfel pentru fiecare dintre noi, comună este doar metoda de exorcizare: privind-o în ochi.

La asta obligă documentarul despre Ceauşescu, printr-o manieră subtilă de montaj. Alternează close-up-uri cu oameni din mulţime, cu feţele alea parcă vopsite cu fericire, indescifrabile în rest, şi prim-planurile lui Ceauşescu, la munte, la mare şi la plenare. România acelor vremuri nu e o ţară, ci o alegorie cu măşti. Firul faptelor nu urmăreşte cronologia strictă, ci logica "spectacolului", pentru că totul - creşterea şi descreşterea imperiului grandoman - se petrece în aceeaşi zi, care a durat un sfert de secol. Timpul dictaturii este circular, documentarul începe şi se încheie la fel: cu secvenţa procesului. Secvenţa la care ne-am blocat şi am refuzat să înţelegem pînă la capăt, pînă în ultima fibră, cum şi de ce un bătrîn coleric şi gîngav ne-a terorizat atîţia ani.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu foloseşte material filmat atunci şi ingenios decupat acum, plus materia milioanelor de biografii ale celor care au trăit sub comunism. Biografia dictatorului se demistifică la fel cum a fost mistificată: interactiv, cu participarea sălii. Filmul desface tabloul unic ca pe un puzzle, pînă cînd din sperietoare nu mai rămîn decît un omuleţ analfabet şi un pumn de întrebări, valabile în orice timp şi spaţiu.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este o poveste despre "dublu" şi despre dedublare. Asta a însemnat de fapt regimul comunism: un fenomen de dedublare în masă, care ne-a lăsat, printre altele, cu nostalgia cadrului fix, static şi cu fantomele în pivniţă. Şi cu reflexul de a primi imaginile livrate la pachet cu interpretarea lor. Nici un comentariu, nici o "cheie" de-a gata pentru imaginile din filmul lui Ujică. "Dublul" dictatorului este teribilul animal al mulţimii.

În analiza sistemului penitenciar, Foucault făcea observaţia că structurile de putere ajunse la apogeul manifestării lor plasează în vîrful piramidei un bufon, un Ubu rex. O entitate ridicolă în poziţia de lider reprezintă dovada extraordinarei capacităţi de dominare a sistemului. Iar sistemul comunist se instalase cu arme, onoruri şi bagaje în România anilor '60. Terenul era pregătit. Structurile şi-au identificat clovnul malefic şi i-au încredinţat sceptrul. Filmul ne dă ocazia să-l studiem pe îndelete: clipirile şirete, ignoranţa agresivă, extazul grandoman. Comparat cu grandomania "noilor îmbogăţiţi" de după '89, minus mulţimile, luxul dictatorial păleşte spre dimensiuni mic-burgheze.

Ceauşescu din documentarul lui Ujică se recomandă de la bun început drept ceea ce este: un candidat la caricatura supremă. Unica lui trăsătură remarcabilă e şmecheria. El a dat din coate, sistemul l-a propulsat spre vîrf. Sistemul, adică "greii" partidului, marii inchizitori impostori şi micii aplaudaci, ataşaţi de locul călduţ în Sala Palatului. O singură excepţie - o singură voce contra, a lui Constantin Pârvulescu (aplaudat cu o întîrziere de 20 de ani, la premiera de la Sala Palatului) - cum a fost posibilă atîta tăcere?

Documentarul lui Andrei Ujică tratează despre putere, despre posturile şi imposturile ei. Despre cum îşi fabrică popoarele miturile distructive şi cum se lasă fascinate de ele. Auto-biografia unui dictator este de fapt istoria auto-anulării individului în favoarea sistemului. Exerciţiul puterii, la limită, seamănă foarte bine cu vampirismul. Filmul lui Ujică ne oferă o ţepuşă de nădejde, numai bună de înfipt în inima răului sau a fantomelor din pivniţă. Nu ezitaţi! Priviţi-l! Chiar dacă Dracula ăsta are pete de bătrîneţe. Şi chiar dacă n-aţi recunoaşte în ruptul capului că v-a fost dor. Nu se cheamă neapărat că sunteţi nostalgici.