O provocare adevărată - Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

Într-un an în care provocările din sălile de cinema au fost destul de modeste şi, uneori, s-au rezumat la intrigi arhi-complicate în mijlocul cărora explodează scene de acţiune banale (ca în cazul lui Inception, numit de mulţi capodoperă şi "un SF vizionar"), un regizor român emigrat în Germania vine cu o provocare în adevăratul sens al cuvântului. Provocarea sa este una dublă. O dată ar fi îndoiala că un documentar, deşi, în principiu, are scopul de a spune un adevăr, sau cel puţin de a prezenta o faţă a sa percepută de cel care pune mâna pe aparat, poate într-adevăr să şi-l atingă. Relativitatea adevărului, precum şi uşurinţa cu care poate fi manipulat, nasc câteodată urâţenii speculative precum filmele lui Michael Moore. A doua parte a provocării sale este că dovezile reale, filmate şi înregistrate audio, pot fi transformate în ficţiune - în sensul că pot, şi ele, să fie subiectivizate.

În Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, regizorul Andrei Ujică nu încearcă să "manipuleze" adevărul istoric, ci să chestioneze serios conceptul în sine de "documentar" versus cel clasic de "film de ficţiune": unde se termină adevărul şi unde începe iluzia, unde se opreşte realitatea (surprinsă cu cel mai veridic mijloc posibil, aparatul de filmat) şi de unde porneşte subiectivismul. Reuşita sa este marea provocare pe care ne-o propune cu cel mai recent film al său, care se foloseşte de toate mijloacele specifice documentarului (fiind un montaj neîntrerupt de imagini de arhivă cu variate momente din viaţa lui Ceauşescu, uneori însoţite de coloană sonoră, alteori nu) fără să îşi propună măcar o clipă să reconstituie o realitate - să zicem, în sensul ei de acumulare de dovezi confirmate la o scară largă. El îşi propune, în schimb, să reconstituie o realitate interioară. În procesul din 25 decembrie 1989, în care dictatorul a fost chestionat aspru despre genocidul de la Timişoara, Ujică a surprins un moment în care acesta se uită în sus, ca şi cum ar fi încercat să îşi amintească ceva. Regizorul se foloseşte de acest moment ca să ne trimită la "viaţa văzută de Ceauşescu". Folosindu-se de o imensă varietate de materiale (imagini cu sau fără sonor, cu sau fără Ceauşescu, dar de regulă filmate dintr-un anumit punct de vedere care ar putea fi acela al lui Ceauşescu, mai înceţoşate sau mai clare, alb-negru sau color), el replică, voit sau întâmplător, însuşi mecanismul memoriei. Uneori, aceasta înmagazinează imagini fără sunete, alteori vice-versa, uneori simţul vizual al amintirilor este diluat, alteori e tăios ca un cuţit.

Autobiografia demarează cu acea perioadă prosperă a erei comuniste, cu planuri de producţie atinse, mii de blocuri ridicate şi o populaţie încă dispusă să îi închine ode dictatorului. Mai ales, insistă pe tot ce are culoare (chiar dacă nu la propriu) într-un sfert de veac de mari ambiţii: marşuri ample, adunări uriaşe, vizite fastuoase (cea din China şi mai ales momentele de coregrafiere a pancartelor şi interpretarea unui cântec popular de o asiatică sunt grandioase prin amploarea observaţiei). Acele momente în care culorile s-au şters, ambiţiile s-au transformat în înfrângeri şi haos, iar ţara s-a afundat în sărăcie întârzie să mai apară, iar de la un moment dat devine clar ca nici nu vor mai apărea. Este vorba de Ceauşescu-despre-Ceauşescu şi despre felul în care şi-a clădit în jurul său un edificiu, cu ziduri groase peste care nu a mai reuşit să vadă nimic, iar fundaţia sa a fost un vis.

Într-adevăr, este un vis, iar Ujică ne lasă la vedere, ocazional, dovezi că suntem într-unul, ca atunci când o serie de vizite de-ale lui Ceauşescu prin câteva alimentare sunt montate cu tot cu "verva pregătirilor", în care totul este potrivit la milimetru iar vânzătoarele sunt puse să stea smirnă şi să aplaude la încheiere. Putem simţi dezastrul din realitate (ceea ce ar fi surprins un documentar în sensul propriu). Curând, la fel cum nici alimentarele nu mai erau pline şi nici idealul omului Ceauşescu nu mai avea vreun sens, şi discursurile lozincarde, iniţial coerente, devin nişte deliruri indescifrabile şi ridicole (pline de greşeli gramaticale şi de exprimare). Alteori, ce vedem nu aduce chiar deloc a vis, a construcţie a unei minţi în derivă. În acele momente, umorul e prea real şi prea dur ca să permită o asemenea reverie, precum în cazul seriei de întrebări incomode adresate de un ziarist cehoslovac lui Mănescu şi lui Ceauşescu, anihilate flegmatic-nonşalant de amândoi. Stilul adoptat (fără voce sau inserturi narative, un stil pe care Frederick Wiseman l-a dezvoltat în forţă în documentare precum High School) face această distincţie şi mai confuză.

Analizat ca documentar, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu poate părea cel puţin dubios, însă nu cred că "umanizarea" dictatorului a fost intenţia lui Ujică şi cu siguranţă nu în asta văd marea reuşită a lui. Ceea ce face din filmul său cinema profund şi chiar original este combinaţia de documentarism şi ficţiune, curente care aici nu ajung în niciun moment să se contrazică între ele. De aceea l-am găsit drept cea mai generoasă ofertă de pe ecranele româneşti din 2010.