Genialul Ujică - Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

Cu aproximativ un an în urmă (decembrie 2009) pe scena Teatrului Odeon au avut loc două reprezentaţii ale unui spectacol-cutremur (estetic şi ca semnificaţie): Ultimele ore din viaţa lui Ceauşescu (regia Milo Rau şi Simone Eisenring), reconstituirea în timp real a procesului soţilor Ceauşescu. A fost o experienţă tulburătoare care, pe lângă forţa documentării (teatrul-documentar este un gen în sine), opera doar cu instrumente caracteristice gestului teatral autentic: timpul (încercarea de a oferi spre înţelegere, de la o distanţă de 20 de ani, cel mai celebru proces din istoria recentă) şi actorul (vinovatul principal pentru distanţare, empatie şi reflecţie - paradoxal, în spectacol, toate acestea erau simultane). A fost pentru prima oară când cineva arăta potenţialul de personaj de ficţiune al lui Ceauşescu (dacă nu era desprins din memoria noastră colectivă, procesul său ar fi putut la fel de bine să pară ideea extraordinară a unui dramaturg) şi prima oară când istoria trăită se confrunta pe o scenă de teatru cu istoria obiectivă.

Peste numai câteva luni, la Cannes, aveam să văd ceva cel puţin la fel de tulburător: filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Este a doua oară, de data asta prin intermediul cinematografului (iar instrumentul principal în cazul de faţă este montajul), când ni se pune în faţă oglinda: recunoaşteţi personajul complex? Această "autobiografie" era acolo, scrisă de istoria însăşi, înregistrată de camerele de filmat ale partidului; Andrei Ujică doar a scos-o la lumină: a făcut ordine în 1000 de ore de imagini de arhivă şi le-a adunat pe cele mai reprezentative (unele cunoscute, altele inedite) într-un ansamblu care să vorbească de la sine (fără voice-over, doar subtile comentarii sonore) despre mărirea şi decăderea acestui personaj, al cărui destin pare desprins dintr-o ficţiune tragică. Nu e documentar istoric sau statement politic-social, nu e un proces intentat lui Nicolae Ceauşescu, ci un portret psihologic profund, o succesiune de imagini în care veţi recunoaşte arhetipuri celebre (de la personajele lui Buster Keaton - vezi secvenţele în care joacă volei - la Macbeth). Autobiografia... depăşeşte graniţele particularului şi devine o reflecţie în abis despre: capacitatea istoriei de a se autodenunţa prin obiectivul camerei, despre memorie, cinema şi iluzie, despre condiţiile în care se creează profilul unui dictator, predispoziţiile şi caracteristicile acestuia (inclusiv cele patologice, prin prim-planuri generoase). Un film înălţător.