Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Paradox - Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu


noiembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cu Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, filmul istoric şi cinematografia în genere fac un pas înainte în ceea ce priveşte construcţia conceptuală a unui proiect. În acest sens, un prim moment deosebit în cinema a fost Général Idi Amin Dada: Autoportrait, filmul din 1974 semnat de Barbet Schroeder. Autorul filmului îl lasă pe Idi Amin să îşi împărtăşească viaţa şi viziunea politică. E ca şi cum Schroeder ar monta un şevalet şi o oglindă în aşa fel încît dictatorul să îşi picteze propriul chip. Paradoxul, atunci cînd vine vorba de cinema şi de artă, e dacă, într-adevăr, putem vorbi despre un autoportret veritabil.

Lothar Wolleh e un fotograf german care a lucrat cu mulţi artişti importanţi ai secolului XX (Joseph Beuys, Gerhard Richter, Dieter Roth, Georg Baselitz sau Christo). Le-a alcătuit portrete. Unul dintre acestea, al lui René Magritte, pune bine în discuţie paradigma despre care vorbim în cazul lui Schroeder şi al lui Ujică. Pictorul belgian stă cu faţa către obiectivul aparatului de fotografiat şi cu spatele la o oglindă. În oglindă nu se reflectă spatele pictorului ci e imaginea bărbatului cu pălărie, unul dintre leit-motiv-ele creaţiei lui Magritte. Doar că aici bărbatul cu pălărie nu are faţă, în oglindă apare doar corpul şi pălăria aşezată pe un cap absent (vezi aici). Ideea acestui portret trimite la una dintre picturile celebre ale lui Magritte, La reproduction interdite, portretul pe care pictorul i-l face poetului britanic Edward James, care, financiar şi logistic, a fost unul dintre susţinătorii mişcării suprarealiste. În acest tablou persoana pictată stă cu spatele către public şi cu faţa spre oglindă. Doar că în oglindă nu apare chipul celui pictat, apare tot spatele său, poziţia pe James care o are atunci cînd pozează pentru artist (vezi aici). Prin felul în care construieşte tabloul său, Magritte subliniază faptul că realitatea şi opera de artă nu se află în relaţie de corespondenţă strînsă. Artistul pune în discuţie realitatea, o chestionează, însă nu o poate reda în punctele sale specifice.

Acest lucru este foarte clar pentru cineaştii pe care îi discutăm aici, de aceea titlul eseurilor acestora subliniază exact poziţia paradoxală a artei (cinematografice, în acest caz): pretinde că are posibilităţile cele mai performante de a capta realitatea şi, totuşi, e cea care măsluieşte datele realităţii în cel mai înalt grad. Cînd propun un Autoportret şi o Autobiografie, Schroeder şi Ujică îmbracă acest paradox al artei şi atrag atenţia în primul rînd asupra lui.

Pentru Schroeder, însă, poziţia paradoxală nu este atît de puternică precum la Ujică: Schroeder are un personaj în viaţă căruia îi dă voie să se exprime. Şi, într-o anumită măsură, Idi Amin chiar a fost şi autorul filmului atîta timp cît a fost la putere. Nemulţumit de cîteva secvenţe ale filmului, prezentat în premieră la Londra (unde dictatorul a avut oameni în sala care au transcris toată istoria de pe ecran), Idi Amin i-a cerut lui Schroeder să elimine două minute şi jumătate din cele nouăzeci ale filmului. Schroeder a refuzat, Idi Amin a luat prizonieri două sute de cetăţeni francezi cărora le-a dat numărul de telefon al regizorului şi le-a spus ce vrea. Schroeder a scos din film secvenţele respective şi filmul a rulat în acea formă cinci ani, pînă cînd dictatorul a pierdut puterea în Uganda. După căderea lui Idi Amin (în 1979), filmul a fost completat în conformitate cu viziunea originară.

În ceea ce-l priveşte pe Ujică, paradoxul e împlinit şi funcţionează (deconstructivist) atît logic cît şi ideologic - fie că ne referim la logica imaginilor (adică la sintagmatica filmică), fie că ne referim la comunism. Din materiale de arhivă, care acoperă viaţa politică a lui Ceauşescu de la moartea lui Gheorghiu-Dej pînă la Revoluţie, Andrei Ujică asamblează o memorie de celuloid, a lui Ceauşescu. E un film care se bazează pe film pentru a materializa un concept. Proiectul lui Ujică funcţionează derridean: e o deconstrucţie a ceea ce a însemnat comunismul ceauşist, adică o investigaţie în materialul clientului (arhiva cu imagini filmate cu acordul lui Ceauşescu, fie pentru propagandă, fie pentru folos personal) pentru a descoperi contradicţiile din interiorul sistemului. Un demers cu atît mai izbitor (în felul în care demontează miturile comunismului ceauşist) cu cît autorul filmului nici măcar nu a trebuit să intervină în cronologia vieţii personajului discutat (ci numai să-i urmărească pas cu pas viaţa).

Ujică avea nevoie de paradox pentru a-şi fundamenta proiectul. Într-un eseu din 2006, Post-scriptumul comunist (apărut în română la Editura Idea în 2009), Boris Groys (care predă estetică la Universitatea de Artă şi Design din Karlsruhe) vorbeşte despre imposibilitatea de a depăşi ideologic sistemul comunist, fiindcă în interiorul său se află toate contradicţiile posibile, asumate simultan. Comunismul este un sistem paradoxal în măsura în care are în interior toate posibilităţile de exprimare: ideea, critica ideii (adică opusul ideii) şi chiar autocritica (pe care trebuie să şi-o facă cel care propune ideea). Astfel, comunismul e un sistem care nu mai poate fi interogat din exterior: dacă opusul ideilor propuse de acest sistem sînt deja dezbătute din interior, exteriorul e anulat. Cum mai poate fi criticat un astfel de sistem? Lucrînd cu aceeaşi realitate pe care el însuşi o propune: prin afirmarea paradoxului. Fiindcă edifică o autobiografie, Ujică e într-o poziţie paradoxală: hotărăşte în locul lui Ceauşescu ce date va conţine memoria fostului conducător, dar lucrează numai cu imagini prin care Ceauşescu se (re)prezenta în epocă, an după an. Adică intră în interiorul sistemului şi operează cu uneltele sale. Ca şi Magritte, Ujică nu oferă realitate şi nici măcar nu lucrează cu realitatea, ci cu felul în care Ceauşescu şi cei din jurul său operau cu imaginile - care se întorceau asupra realităţii, pentru a o cizela în aşa fel încît să certifice regimul. În trei ore de cinema, Ujică demontează construcţia ceauşistă şi oferă o privire nouă, un sens nou asupra modului în care a operat comunismul în România.




 Toate articolele despre Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu


3 comentarii

  • magritte
    Supastaru, 03.11.2010, 18:45

    tare wolleh. nu stiam de el. merci!

    cat despre portretul facut lui magritte, nu pot sa fiu de acord cu descrierea ta!
    Magritte este fotografiat in fata unuia dintre tablourile sale(este si semnat in dreapta sus!), Le Pelerin (nu o oglinda care contine o aluzie la un leitmotiv); iar "poanta" (daca trebuie sa fie una) este ca magritte isi tine capul exact peste capul pelerinului.

    Sunt foarte nerabdator sa vad si eu filmul, mai ales ca, personal, nu am nicio amintire "ceausista".

    • RE: magritte
      Lucian Maier [membru], 04.11.2010, 07:15

      si eu iti multumesc pentru observatie!
      in frenezia scrierii despre film, in relatie cu reproducerea portretului lui Wolleh, am abordat cu (prea mare) lejeritate punctul semnalat de tine. in acelasi timp, sensul portretului lui Wolleh nu cred ca e schimbat, fotograful german subliniaza bine relatia dintre artist, opera sa si realitate, privite prin prisma suisului spre 'adevar' (ca deziderat artistic).

Spacer Spacer