Ceauşescu, operă colectivă - Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

Documentarul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, construieşte o realitate alternativă; cea din mintea lui Ceauşescu, care nu-i plăsmuirea sa (ce uşor ar fi fost să fie vorba doar de atât), ci e opera milioanelor de limacşi băloşi care l-au înconjurat pe Tovarăşu', i-au cântat osanale, i-au spus că este genial, un erou al proletariatului internaţional, un intelectual strălucit, un lider de ne-egalat, că este infailibil. Ceauşescu a ajuns astfel o creaţie colectivă. Este opera celor care îi sorbeau preţioasele indicaţii aprobându-l entuziast, este opera celor care îi cosmetizau realitatea arătându-i magazine îmbelşugate şi apartamente spaţioase, este opera milioanelor care i-au fluturat eşarfe, i-au întins buchete de flori şi i-au recitat ode.

Dar Ceauşescu este şi creaţia celor care, folosindu-se de el, i-au ridicat încet încet soclul grandomaniei. Este creaţia înfricoşatului Dubcek şi a jurnaliştilor cehoslovaci care se agăţau de orice răspuns pentru a nega inevitabila invazie ce va urma. Este opera lui Nixon şi a nevoii lui de a specula disensiunile din tabăra comunistă ca să-şi poată asigura o retragere onorabilă din Vietnam. Este opera ambiţiei lui de Gaulle de a crea o "Europă a Naţiunilor", din care americanii şi sovieticii să fie îndepărtaţi, pentru a-i reda "Marii Naţiuni" iluzia gloriei pierdute. Ei toţi l-au obişnuit pe Ceauşescu cu scena. Şi când nu le-a mai fost de folos, când din copilul rebel al taberei comuniste a devenit un paria nefrecventabil, Ceauşescu a căutat alte scene. Şi aşa s-a născut dragostea pentru China şi Coreea de Nord. Din dorinţa de mai străluci. De a fi în centrul atenţiei. De a părea important. Un lider, aşa cum spune Carter, care are "o influenţă excepţională pe scena internaţională". Limacşii aveau diferite naţionalităţi şi toţi se gudurau în preajma lui nu atât din teamă (ce uşor e să invoci frica), ci din interes. Pentru ca ştiau că pupatul în cur te face membru al Academiei, sau al Comitetului Central, îţi dă voie să te lăfăi în concediu la Neptun, să ai acces la magazinele Partidului, să-ţi fuţi în continuare secretara...

Mi-a plăcut să descopăr spiritul mucalit involuntar al lui Ceauşescu, cel portretizat de Ujică. Felul în care zâmbeşte amuzat când este întrebat de o jurnalistă cehoslovacă despre rolul ideologiei marxiste în raporturile dintre partidele frăţeşti. Şi felul în care purtat de elan oratoric spune că România nu va reveni niciodată la exploatarea capitalistă. "Aşa cum spune poporul român, poate când va face plopul pere şi răchita micşunele". Apoi, sedus de un gag pe care îl crede adecvat situaţiei, Ceauşescu spune că la progresele pe care le-a făcut de curând ştiinţa în domeniul geneticii, nu este exclus ca pe viitor plopul să facă pere. Râde continuând să explice gluma, apoi îşi dă seama ca asta îi contrazice teza iniţială şi începe să nege vehement chiar şi în această perspectivă de progres ştiinţific revenirea ţării pe calea capitalistă.

Acolo unde Ceauşescu, cel din film, capătă o dimensiune tragică este în scena discursului în care admite că drumul inexorabil către comunism poate să sufere "reculuri, chiar înfrângeri". În felul în care îndepărtează această perspectivă din minte şi se convinge pe sine că viitorul nu poate aparţine decât societăţii comuniste luminoase, stă toată drama unui personaj pentru care ideologia marxistă era o însumare de enunţuri simple, irefutabile, o escatologie materialistă.

Prin urmare, un film pentru care merită să-ţi rupi 3 ore din viaţă. Dar care pe mine m-a deprimat îngrozitor. Pentru că mi s-a părut că a întins o oglindă şi acolo au început să rânjească milioane de Calibani care sunt în continuare în jurul nostru şi spiritul lor trăieşte şi ne va supravieţui cu siguranţă...