Ceauşescu - BCR - Şedinţă de spiritism colectiv - Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

Puţine filme au stârnit, în ultima vreme, atâtea polemici, epitete, entuziasme reale - şi indignări la fel de puternice - precum Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, semnat de Andrei Ujică. Este doar unul dintre meritele a ceea ce multe voci s-au grăbit să categorisească drept film documentar şi, prin extensie, film documentar eşuat, argumentând în acest sens şi având nedumeriri legitime în faţa "deraierilor" lui Andrei Ujică de la un gen cu reguli clare. Autobiografia..., în fapt un film de montaj muncit şi gândit de realizator împreună cu Dana Bunescu (autoarea montajului, dar şi a montajului de sunet) ţine, mai curând, ca viziune, de fibra poetică şi de trăirile din perioada "Fată de caro / Sub cer indigo" a lui Ujică-cel care scria versuri pentru Phoenix alături de Şerban Foarţă, pe care o şi descrie undeva "În perioada aceea lucram cu Şerban Foarţă la textele pentru Phoenix şi trăiam într-o bulă literară care ne permitea să respirăm într-o altă realitate".

Ca documentar, a fost atacat pe diverse motive, de la lipsa de cronologie, ordine şi coerenţă la o încercare manifestă de edulcorare a imaginii dictatorului defunct. Doar că nu e vorba nicidecum despre aşa ceva. Cele trei ore de film care ni se derulează prin faţa ochilor reprezintă nu reluarea plicticoasă (cum s-a anticipat) a imaginilor epuizante prin vid de conţinut a telejurnalelor de ştiri din epoca de aur, ci o punere în scenă halucinantă, răscolitoare, suprarealistă. Prin montajul său (qui prodest cărui gen i-o aparţine el, până la urmă), Andrei Ujică întoarce cu îndrăzneală, poezie, umor şi cruzime spre public scena rotativă a zecilor de ani pe care i-am trăit sub Ceauşescu, pentru a ne reaminti trapele şi culisele, sforile, trucurile ieftine şi detaliile groteşti ale vieţilor noastre amprentate definitiv de acest personaj şi de suita lui. Nu este vorba atât despre lucruri noi, senzaţionale (deşi gestica ieşită din conformismul secvenţelor oficiale pare să-l umanizeze pe alocuri pe dictator), ci despre un montaj pe care autorul a avut inspiraţia de-a nu-l supraîncărca prin comentarii sau verdicte, preferând lumina crudă a imaginilor care vorbesc prin ele însele. Rezultatul este un tablou uluitor, pe care nici dioramele cu indieni, cowboy şi dinozauri de la Muzeul Naţional Smithsonian nu-l întrec. Cuplul Ceauşeştilor în vizită la regina Angliei, trecând întâmplător pe lângă inscripţia Deep Throat, stânjeneala de rudă săracă, imediat sesizabilă prin alăturarea celor doi cu regina, cu Nixon ori De Gaulle, vizita în studiourile hollywoodiene, cu un Ceauşescu la fel de crispat, mult mai puţin încântat de zglobiul Universal Studios Glam Tram decât de o vizită de lucru la Cocârlaţii din deal, cei doi făcând baie în mare, alungând muştele pe terenul de volei, că de jucat nu ştiau să joace, nici măcar să se îmbrace pe terenul de sport altfel decât în... capot şi papuci de casă, străbătând terenurile de vânătoare fără măcar să priceapă cuvântul în sine, tot ei plimbându-se cu sania în cojoace de un alb neverosimil, ca în Crăiasa zăpezii pentru uzul dictatorilor. Plus alaiul de activişti de partid care-i însoţeau pretutindeni, cu mutre porcine, costume din stofă scumpă boţite pe corpuri şleampete, nefamiliarizate cu eleganţa, cocuri idioate şi dizgraţie revărsată, care reprezentau, chipurile, elita noastră politică. Din toată această trecere ipotetică prin mintea lui Ceauşescu şi, implicit, printr-o istorie care ne-a costat prea mult şi ne-a modificat definitiv, Andrei Ujică reuşeşte să reconstituie un portret şocant de realist, lipind într-un desen nou şi palpitant cioburi vechi din ceea ce ştim cu toţii. Portretul unui om care şi-a trăit viaţa într-o aberantă buclă de adoraţie faţă de sine şi de propriile convingeri (la care vibra sincer, se spune), dar care a avut ambiţia şi dorinţa oarbă de-a include "întregul popor" în această ascensiune care nu mai putea fi oprită. Portretul unui om căruia filmul îi dezvăluie grimase felurite, zâmbete aproape simpatice uneori, dacă nu ar trăda mai întotdeauna autoîncântare, o siguranţă de sine bine plasată în context atunci când se simţea important, o charismă incontestabilă, o isteţime înnăscută, dublată însă de o viziune absolut rudimentară asupra lumii (comentariile lui despre poezie, artă, cultură erau de necomentat, iar machetele arhitecturale absolut incomprehensibile pentru mintea lui), o viclenie fără leac, în fine, o grandomanie copleşitoare, dezvăluită de unul dintre cele mai uimitoare momente ale filmului - un discurs ţinut oarecum în intimitate, în faţa unui mic grup de apropiaţi, când, în lipsa pupitrului, dictatorul mărunţel gesticulează fără sens, privind în toate părţile şi nicăieri, ca Omul Indicator din Pădurea fără rost.

Toate acestea, deşi în cea mai mare parte a filmului captivează şi amuză, nu-l fac deloc pe Ceauşescu mai simpatic, scuzabil ori digerabil ca lider. Chiar dacă pe parcurs filmul ne readuce în memorie mai toate bancurile cu "Ceaşcă", "Piticu'" sau oricum i-au mai spus oamenii "după", aproape alintându-l, rezultatul este amar, tulburător şi dureros. Vrăjitorul nu din Oz, ci din Carpaţi, se dovedeşte o minciună adevărată, o figură proclamată în mod grotesc la rang de voievod, ctitor ş.a.m.d. şi lăbărţată ireversibil peste viaţa a milioane de români. Iar efectul filmului, deşi Andrei Ujică nu s-a apropiat de "subiectul" său cu ură sau dispreţ, ci (după cum a povestit într-un interviu) cu un soi de înţelegere faţă de chipul devenit măcar familiar după atâtea ore de studiu, nu este nicidecum repunerea dictatorului pe vreun soclu. Culpabilizarea din off l-ar fi făcut probabil, prin recul, mai uman, mai simpatic, de aceea Andrei Ujică a preferat caracterizarea lui Ceauşescu prin propriile imagini şi gesturi, care îl arată pe "preaiubit" în tot ridicolul său. După această teribilă şedinţă de spiritism colectiv, stranie şi probabil binevenită după atâţia ani, deşi încă ne scormoneşte memoria cu asprime, niciun spectator ieşit din sală nu poate uita sau ignora partea întunecată a acestui personaj. Pentru noi toţi, cei contemporani cu el, Ceauşescu este o fantomă lugubră. Abia pentru copiii drăgălaşi, asemenea celui de pe rândul din spate, care întreba: "Mamă, dar de ce strigă oamenii Ceauşescu - BCR?!" şi alte asemenea chestii, va fi greu, imposibil, abracadabrant să înţeleagă cine a fost Ceauşescu şi mai ales de ce... Dar despre aceste lucruri într-un episod viitor...

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, 2010.
Regia: Andrei Ujică