Civilizaţia în declin - The Social Network

Cel mai recent film al lui David Fincher, The Social Network, este povestea creării reţelei virtuale Facebook, pornind de la o cameră de cămin de la Harvard şi ajungând până la o curte federală din Boston, unde s-a ţinut un proces între Mark Zuckerberg şi câţiva colegi de facultate, care au susţinut că au fost înşelaţi în diferite feluri şi au cerut despăgubiri. Partea neobişnuită din această schemă este că niciunul dintre cei ce s-au răfuit acolo nu era în mod particular agreabil, plus că niciunul nu avea sută la sută dreptate. Or, filmele ieşite din studiourile de la Hollywood în general ne aruncă asemenea colaci de salvare, ca să avem de ce "apuca". The Social Network ne lasă să plutim în derivă sau, în cel mai bun caz, să observăm şi să ne minunăm de spectacol. Egoismul violent şi febra îmbogăţirii ce au ieşit la iveală atunci sunt prezentate ca un mare semnal de alarmă - dacă în cazul lui Zodiac s-a comentat despre "cancer informaţional", aici totul e mâncat de cancer. Această formă de cancer poate fi numită, comod, internetul sau informaţia virtuală, dar în realitate e posibil să fie ceva mult mai neplăcut: s-ar putea să cam fie însăşi natura umană. Nici Fincher şi nici scenaristul Aaron Sorkin nu se pierd foarte mult în comentarii despre noul gen de socializare (cea virtuală) sau despre felul cum influenţează relaţiile inter-umane, dar în schimb oferă destule dovezi că avem obiceiul să ni le distrugem singuri, cu sau fără ajutorul internet-ului - suficient e să avem setul de circumstanţe potrivite.

Zuckerberg e extrem de nesuferit - tocmai de aceea nu prea e genul de protagonist obişnuit (şi tânărul actor Jesse Eisenberg, simţindu-se perfect OK în postura de tocilar arogant şi mizantrop, oferă un mic regal actoricesc). Încă din prima secvenţă (un dialog care goneşte nebun de-a lungul a 5-6 minute), îşi tratează, la o cafea, prietena, ca pe o puştoaică nerealizată (e studentă la Boston University, care, în ochii săi, e un fel de cuib al mediocrităţilor), după care o face în fel şi chip pe blog-ul său. Eduardo Severin (jucat de Andrew Garfield) s-ar zice că este cel mai bun prieten al său, dar nu ai cum să fii sigur - pare să se folosească în mai multe feluri de el: de banii săi, de cunoştinţele sale în economia afacerilor, de un algoritm de notare pe care l-a dezvoltat, pentru ca în final să îl excludă din afacere. De fapt, e infect cu toată lumea, prieteni, colegi, prietenă, şi le poartă un respect ca unor primate de la grădina zoologică. Adăugaţi nevroza şi originea iudaică şi am ajuns la un Woody Allen drenat de orice compasiune şi carismă. Sigur, însemnele Hollywood-ului există, de pildă în "umanizarea" lui Zuckerberg din final (deşi, într-adevăr, e destul de ştearsă şi aceasta). Înţelegând amploarea acuzaţiilor ce i-au fost aduse, el acceptă o înţelegere cu reclamanţii, apoi se întreabă dacă e chiar un nemernic (în original, asshole) tocmai în timp pentru ca o avocată de-a sa să îl liniştească convenabil: "Nu, nu eşti un nemernic, doar încerci atât de tare să fii".

Una peste alta, ironia cea mare a poveştii este că toţi cei implicaţi în proces au creat un mic fenomen social (fiecare cu câte ceva), dar în tot acest timp şi-au mazilit cu spor relaţiile dintre ei. Un exemplu comic-negru este cel al gemenilor Winklevoss care, susţinând că Zuckerberg le-a furat ideea unui site de socializare pentru studenţii de la Harvard, încearcă mai întâi să îşi rezolve divergenţele pe "căi amiabile", fără să devieze de la onoarea pe care o presupune o asemenea apartenenţă academică. Însă după ce sunt expediaţi de conducătorul universităţii şi "căile amiabile" îşi pierd vizibil şansele de vreo izbândă, ajung la concluzia că tot strategia "să-l dăm în judecată pe nenorocit" e mai sănătoasă. Toate relaţiile şi toate bunele intenţii sunt roase de cancer, cuvânt rostit cu cuvânt rostit, scandal cu scandal. Ştiu, pe undeva sună a demonstraţie pompos-academică despre "cât de naşpa e lumea secolului XXI", însă dramaturgia nu e genul care îţi bagă degetele în ochi, şi nimic nu poate alina senzaţia aceea că tot ce se vede şi se aude între pereţii acelei camere de judecată s-a mai văzut şi auzit în sute de alte cazuri şi că pereţii aceia sunt cei care limitează umanitatea cu totul.

Acestea fiind zise, The Social Network nu este o capodoperă - este genul de film bun şi corect fără de cine ştie ce greutate. Unii probabil se vor întreba ce anume l-a atras atât de tare pe David Fincher, un excelent explorator stilistic al genului noir, iar răspunsul poate fi foarte uşor - puţină varietate. El aici a putut să lucreze la acurateţea portretelor şi să dea strălucire dialogurilor, multe din ele pline de catch-uri. (Aici, una din alegerile sale proaste a fost să se vorbească foarte mult şi foarte repede - la un moment dat m-am simţit ca în mijlocul unei ploi cu grindină, fără vreun adăpost la vedere.) Jucând nu foarte departe de regulile filmului comercial, însă suficient de departe ca să dezvolte câteva personaje atipice, dar autentice în lipsa lor de carismă, Fincher reuşeşte să construiască un portret destul de sumbru al lumii contemporane.

***) Sesizări şi reclamaţii: [email protected] :)

Citiţi scenariul acestui film aici.