Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Social Network, The

Progres - The Social Network


Film Menu, decembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Orice aţi spune despre Facebook, nu puteţi nega că a fost o idee bună - destul de bună încât să strângă 500 de milioane de membri şi să-l facă pe Mark Zuckerberg, inventatorul website-ului, cel mai tânăr miliardar din lume. The Social Network (regia David Fincher, scenariul Aaron Sorkin) e un film despre dezvoltarea acestei idei, şi e suficient de dens încât să se vadă de cât talent şi de cât tupeu a mai fost nevoie după intuiţia iniţială.

Pentru început, e relevant că Mark Zuckerberg a lansat Facebook când era student la Harvard - ştiţi, Harvard, una din acele facultăţi elitiste cu tradiţie care pretind că pregătesc marii gânditori ai generaţiei următoare, dar care, de fapt, le înlesnesc studenţilor intrarea într-un sistem în loc să îi încurajeze să-l inoveze. Mark Zuckerberg nu a absolvit niciodată facultatea.

Pe de altă parte, e relevant că Facebook a fost lansat în campusul unei facultăţi prestigioase (spre deosebire de Friendster sau de MySpace, reţele de socializare mai puţin exclusiviste şi, deci, mai puţin atrăgătoare) şi s-a extins de acolo. Mai mult, proiectul lui Zuckerberg a fost susţinut financiar de un coleg de cameră de-al acestuia (Eduardo Saverin) şi, se pare, ideea unei reţele cu acces restrâns i-a fost sugerată de alţi trei colegi (Divya Narendra şi gemenii Cameron şi Tyler Winklevoss). Dar e la fel de relevant că susţinătorii lui Zuckerberg n-ar fi putut crea website-ul fără aptitudinile lui.

Practic, The Social Network dă de înţeles că Mark Zuckerberg a reuşit să armonizeze resursele unor colaboratori limitaţi: Saverin a fost primul sponsor al Facebook-ului, dar Zuckerberg a găsit alt investitor într-un moment critic, când Saverin n-a mai vrut să rişte; dacă gemenii Winklevoss au avut ideea website-ului, e cert că n-au ştiut să-i scrie codul; Sean Parker, inventatorul Napster-ului şi consilierul autonumit al lui Zuckerberg, i-a dat acestuia primele sfaturi bune în legătură cu administrarea Facebook-ului, dar Parker părea atât de puţin creditabil, încât e întru totul meritul lui Zuckerberg că l-a ascultat. Filmul arată cum se îmbină lucrurile cu destulă precizie încât nici Zuckerberg nu pare un tip nerecunoscător, nici ceilalţi nu par nişte profitori; problema judiciară din miezul filmului (Eduardo Saverin şi fraţii Winklevoss îi intentează proces lui Zuckerberg) se transformă într-o problemă filosofică: dacă succesul unei idei depinde de valoarea ideii şi de conjunctură, cât din succes se datorează ideii şi cât se datorează conjuncturii?

The Social Network e unul dintre puţinele filme de la Hollywood din ultimii ani a cărui structură nonlineară are rost. Sunt împletite trei fire narative - probele aduse în timpul celor două procese declanşează discuţii legate de felul în care s-au petrecut lucrurile, şi un al treilea plan temporal urmăreşte pas cu pas geneza Facebook-ului. Nu se poate spune sigur că acest plan e o reconstituire obiectivă - la fel ca în Rashomon al lui Akira Kurosawa, toţi martorii au motive să distorsioneze faptele -, dar relatarea evenimentelor dezbină acuzatul şi acuzatorii în mai mică măsură decât interpretarea lor. Spre deosebire de crimele din Rashomon, nedreptăţile din The Social Network sunt destul de vagi încât să pară mult mai grave privite retrospectiv. Prin salturile temporale între momentul proceselor - când Facebook e deja un succes confirmat - şi începuturile proiectului - când potenţialul lui era incert - devine şi mai clar că o parte din meritul cofondatorilor e întâmplător; au fost disponibili la momentul potrivit. Salturile temporale fac stoicismul lui Zuckerberg admirabil, iar ezitările lui Saverin, reprobabile.

Iar rafinamentul dramaturgiei nu se opreşte aici. Mark Zuckerberg nu e numai greu de judecat, ci şi greu de înţeles. E drept că i se atribuie de la bun început câteva motivaţii care-i îndeamnă la acţiune pe mai toţi protagoniştii hollywoodieni - vrea să fie admis în cluburile elitiste din Harvard; ajunge să fie antipatizat de toţi şi trebuie să remedieze situaţia; e părăsit de prietenă şi dă semne că o vrea înapoi -, numai că e destul de opac cât să putem bănui că motivaţiile acestea sunt piste false. Să spunem că Mark Zuckerberg e la jumătatea distanţei între un clişeu mainstream şi o fiinţă umană: porneşte cu un set de justificări convenţionale pentru acţiunile lui, dar din momentul în care e arătat pur şi simplu acţionând, e greu de spus dacă persistă din aceleaşi motive, dacă nu cumva îl împinge înainte flerul - calitate rară între inventatorii din filmele de Hollywood - sau plăcerea jocului - calitate şi mai rară.

De altfel, toate clişeele din construcţia personajului sunt nuanţate într-un fel sau altul. Zuckerberg inventează Facebook într-un moment de disperare - cunoaşteţi scenariul -, dar invenţiile lui ingenioase au început cu mult timp înainte. Inventează Facebook, devine celebru şi vrea să recâştige fata - cunoaşteţi scenariul -, dar comportamentul lui nu e neapărat reprezentativ pentru psihicul masculin: Sean Parker îi povesteşte cum a inventat Napster sperând să impresioneze o fată, dar, până când a devenit celebru, fata nu-l mai impresiona. Nu în ultimul rând, e convenţională în sine povestea inventatorului-sociopat-care-devine-celebru, şi, deşi e de presupus că Zuckerberg a atras mai multă simpatie inventând Facebook decât dacă ar fi inventat ceasul deşteptător cu elice care trebuie prins ca să fie oprit, e un mecanism hollywoodian învechit exprimarea oricărui tip de succes în funcţie de numărul de groupies; pe de altă parte, nu lipseşte nici celălalt tip de momente triumfale - cele în care Zuckerberg e mai slab decât adversarii săi, dar are satisfacţia să se ştie mai inteligent.

Scenaristul Aaron Sorkin, renumit pentru talentul său de dialoghist, relatează în interviuri că n-a ştiut cum vorbeşte un adolescent de 19 ani, aşa că s-a hotărât să-i dea lui Mark Zuckerberg replicile pe care le-ar fi rostit el însuşi. Tehnica lui Sorkin devine pe alocuri problematică - protagonistul nu e singurul personaj care vorbeşte ca Aaron Sorkin, şi, într-un film care pune sub lupă trăsături de caracter, devine suspect că atâtea personaje vorbesc şi gândesc la fel -, dar măcar înlătură tentaţia fabricării unui Mark Zuckerberg mai naiv sau mai neînţeles, cum se presupune că sunt adolescenţii. Acestea fiind zise, personajelor lui Sorkin nu le lipsesc particularităţi de adolescenţi: într-o discuţie aprinsă din timpul procesului lor, Saverin îl toarnă pe Zuckerberg că s-a folosit de Facebook să trişeze la un examen, iar Zuckerberg încearcă să ascundă că a dezminţit un zvon răutăcios despre Saverin.

The Social Network tratează subiectul reţelei de socializare cu aceleaşi scrupule cu care îşi arată protagoniştii. Sorkin şi Fincher şi-au declarat rezervele faţă de internet şi faţă de Facebook în interviuri, dar atitudinea lor nu are manifestări radicale în film. Există referiri subtile la Facebook ca la o nouă specie de virus cronofag, şi vieţile personajelor par să se schimbe după apariţia reţelei (cum e şi normal, într-un film despre fondatorii Facebook-ului şi apropiaţii lor). Şi totuşi, nu apar stridenţe care ar putea deranja scepticii ca mine, sceptici care sunt de părere că instituţia pierderii timpului exista cu mult timp înaintea website-ului şi există în continuare în afara lui.

The Social Network e atât de complex, de nuanţat şi de imaginativ încât îmi este greu să-mi dau seama ce i-ar putea reproşa cel mai exigent dintre spectatorii binevoitori. Admit că poate fi mai puţin impresionant pentru admiratorii lui David Fincher: ritmul poveştii e atât de rapid încât excentricităţile regizorale trebuie sacrificate în favoarea coerenţei. Probabil că Fincher a avut nevoie de mai multă ingeniozitate să realizeze onorabil The Social Network decât i-ar trebui unui alt regizor să transpună în imagini memorabile un scenariu decent. The Social Network are un scenariu cu o treime mai lung decât filmul standard - deci dialogurile sunt accelerate cu o treime din viteza normală. Fiecare actor îşi interpretează personajul ca şi cum dreptatea ar fi de partea lui, şi fiecare diferă cumva de tipologia sa. Mark Zuckerberg (interpretat de Jesse Eisenberg) e mai fluent şi mai incisiv decât mulţi alţii, dar mă îndoiesc că asta îl face mai uşor de plăcut - e atipic pentru un protagonist ca momentele lui de glorie să fie cele în care e sictirit pe bună dreptate. Gemenii Winklevoss (interpretaţi de Armie Hammer) au toată vigoarea unor sportivi şi tot rafinamentul unor studenţi la Harvard - nu numai că protagonistul e greu de simpatizat, dar nici oponenţii lui nu stârnesc dispreţ. David Fincher reconstruieşte povestea, păstrând integritatea tuturor celor implicaţi în ea, păstrând specificul tuturor mediilor în care se ramifică, şi respectându-i ambiguitatea.

Citiţi scenariul acestui film aici.




 Toate articolele despre Social Network, The


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Irina Trocan


Alte articole

 Miturile creaţiei au nevoie de un demon: Aaron Sorkin - The Social Network, Doina Giurgiu
 Cum operează The Social Network, Andrei Gorzo
 Ieşit din rînd - The Social Network, Andrei Gorzo
 Status: Nemernic - The Social Network, Anca Grădinariu
 Civilizaţia în declin - The Social Network, Andrei Bangu
 Toate articolele despre Social Network, The


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer